I.
E frumos afară... e viaţa mea
adunată pe o tejghea...
Nu simt mirosuri, săruturi,
zâmbete, nu pot redeveni fiinţa mea.
Cu cât întunericul acoperă ochii
grei,
inima se zbate-ncet, cu viteza
iubirii tale blânde şi leneşe.
Cred în frică... ea mă face să realizez
că îmi lipsesc încă multe gânduri pătimaşe.
Îmi acopăr trupul crud cu un
veşmânt de frunze uscate; vreau să visez frumos chiar dacă ştiu că nu se poate.
Cu poate prea multă uşurinţă
culeg regrete veşnic adunate-n mintea prea înceată şi murmur în tăcere, parcă
aş vrea să dispar fără nici un fel de durere.
Nu reuşesc să desluşesc umbre că
eu mă pierd printre gânduri udate de lacrimi uscate.
II.
Sunt un suflet de copil trist
Cu lacrimi încă nenăscute şi vise mult prea multe!
Eu sunt gândul unui poet pesimist
Ce ascunde-n versuri durerea…
Sunt un suflet mic ce-şi plimbă trupul obosit
Printre şoapte, oameni reci, clipe seci.
Privesc cerul şi simt ploaia ce inundă
Inima, gândul unui nebun…
Stropii fără sentimente îmi ating durerea,
Inchid ochii şi îmi imaginez infinitul…
Poate că dacă aş reuşi, aş înţelege de ce
Ploaia mă răcoreşte deşi lipseşte…
Eu nu deţin nimic decât singurătatea
Ce umple hăul întunecat al minţii mele
Cu gânduri grele.
III.
Sunt nopţi la rând când mă pierd
Printre stele atât de multe,
pline de viaţă, frânt!
Le-aş citi povestea-n strălucire,
Dar sufletul meu e prea mic şi
trist ca să înţeleagă
O lume întreagă, o stea ce nu
vrea să cadă...
Ei toţi spun că-s prea diferită de dimensiunea-n care scriu,
Dar dacă n-aş mai scrie,
fericirea lumii îmbătată de rutină
m-ar acapara strâns, m-ar târî în
iadul lor omenesc
mi-aş pierde din lumină, că
păcatele mele încă trăiesc...
Tu rămâi un cititor şi atât. Eşti
un simplu om,
Că un suflet rece şi trist nu va
renunţa la rime
Pentru o lume fadă, insipidă,
Ce se pierde-n patimă...
