Iubirea, un tablou de sentimente

El mă privea ca și cum între noi se așezase un zid pe care nu era dispus nici unul dintre noi să-l cațere sau să-l distrugă. Ne era frică la amândoi să ne implicăm mai mult căci ajunsesem într-un punct în care vorbeam despre chestii serioase și brusc toată distracția ce o aveam la început, dispăruse fără să ne dăm seama. Timpul ne mutilase relația iar noi ne mințeam în continuare că  ne este bine, că vom trece peste orice, dar de fapt noi ne lăsam inspirați de benzi desenate. Nimic nu era logic, nimic nu era bine, nimic nu era atemporal între noi căci ajunsesem dependenți să ne simțim bine fără să ne simțim unul pe celălalt. Basmul meu ajunsese din nou la final iar eu strângeam din dinți căci tot ce am spus mai sus nu era un motiv îndeajuns să pot pleca resemnată. Până la urma urmei, aveam și eu o conștiință, una defectă, dar totuși o conștiință.

L-am privit cu ură, cu silă, cu durere și în aceeași măsură cu iubire, cu drag, cu dor. M-am ridicat de pe fotoliu și m-am apropiat de geam. Voiam să privesc natura. La naiba, de fapt îmi doream să o simt, să ies afară și să respir aerul curat, să alerg prin iarba crudă, să mă bucur de soare. În schimb, eram acolo lângă el, respiram un aer sufocant și mă intoxicam cu tot ce nu avea nici o legătură cu natura. Am închis ochii și am tras aer adânc în piept înainte să mă întorc spre el și să îi spun cu jumătate de glas:

-         Știi ce mă ține aici?

El stătea în continuare întins pe canapea cu țigara în mână contemplând tavanul. A ridicat capul și m-a privit cu curiozitate apoi mi-a zis:

-         Știu sigur că nu sunt eu motivul.

-          Mda... vreau să plec, știi cât de tare îmi doresc să plec?

-          Știu, dar nu poți. De ce nu poți? Pleacă!

Vocea lui a căpătat ușor un ton agresiv iar eu mi-am strâns pumnii de nervi. Nu știam cum să îi spun mai bine că iubirea nu mă poate ține în veci lângă cineva pentru că iubirea este un sentiment care mai mult încătușează decât eliberează în zilele noastre. Eu căutam anormalul, acel gen de iubire ce naște dileme și controverse, căutam uragane și ploi torențiale, discuții interesante și provocatoare.

-          De ce nu pleci? m-a întrebat oarecum frustrat.

-           Te deranjează prezența mea?

-         Mă deranjează și mă bucură în același timp. Cum naiba e așa ceva posibil? De ce nu pot să simt doar un singur lucru alături de tine? De ce mereu trebuie să fie așa complicat?

S-a ridicat și a stins țigara în scrumieră. Stătea la marginea canapelei cu capul în mâini. În continuare îl priveam fără să știu ce să fac.

-    Dragule, tu ești un suflet simplu, mă tem că nu poți înțelege pe deplin multitudinea sentimentelor și faptul că uneori ele ne lovesc din plin dar niciodată într-un mod singular. Știu ce simți, asta simt și eu. Mă simt prinsă în ceva ce îmi place, dar însăși ideea de a fi prins mă deprimă din ce în ce mai tare. Vreau să evadez, să gust libertatea ca apoi să mă întorc la tine din nou deși asta este împotriva principiilor mele....

El s-a ridicat și a venit alături de mine. Stătea în fața mea și mă privea mai serios decât o făcuse vreodată. Atunci mi-am amintit brusc toate momentele noastre când era simplu și nu aveam nevoie de cuvinte ca să ne înțelegem. Unde dispăruseră momentele alea? Cum am reușit să ne nenorocim singurul lucru care ne ținea împreună și care era cel mai important?

-    Știi că nu te voi opri dacă vrei să pleci, însă înainte să faci asta vreau să știi că ești singura persoană care a reușit să mă dezbrace de tot ce sunt eu ca om. Mi-ai descoperit cele mai întunecate gânduri, mi-ai răstălmăcit orice am simțit vreodată, m-ai făcut să mă întreb serios dacă eu chiar am mai experimentat iubirea înaintea ta, mi-ai mângâiat fără teamă sufletul nenorocit, te-ai alimentat cu felul că eram un distrus când m-ai cunoscut și așa mi-ai dat lumea peste cap. Persoanele pe care le atingi în acest sens nu te vor putea uita vreodată indiferent care e motivul pentru care pleci la un moment dat din viața lor și am impresia că faci asta intenționat. Îți este simplu să empatizezi, îi faci pe ceilalți să se atașeze, le imiți caracterul până le intri sub piele și apoi te hrănești asemeni unui parazit cu tot ce dețin ei ca într-un final să te plictisești și să îți întorci spatele. Sincer îți spun, nu știu dacă să te disprețuiesc sau să te admir.

Ochii lui erau în lacrimi. L-am luat în brațe căci nu mai voiam să mă privească. Știam amândoi că avea dreptate, nu mai avea nevoie de confirmare din partea mea. În acel moment mă simțeam mândră de el căci era singurul care mă văzuse ce sunt cu adevărat și tocmai pentru că în privirea mea nu era rușine ci mulțumire, m-am ferit. Cred că ăsta era ultimul pe care-l mai putea îndura.

Relația noastră fusese asemeni unui fulger ce luminează orașul pentru o secundă apoi dispare pentru totdeauna. Noi ne-am consumat într-un timp delimitat de cei din jurul nostru și nu am căutat nimic care să ne ajute să ne prelungim delirul. Eu eram muza lui iar el era sursa mea de energie până când ne-am secat amândoi și ne-am trezit două trupuri goale printre cearșafuri dar fără nici un  context în care să ne încadrăm. Nu mai exista magia ce o construisem în jurul nostru, eram doi oameni simpli ce aveau în cel mai bun caz o aventură de-o noapte. Ne-am dat seama că eram doi străini ce nu doresc să se mai caute a doua zi căci nu mai eram unici, nu mai cream din iubirea noastră, un colț de rai pe care-l vedeam și înțelegeam doar noi.

Am lăsat mâinile pe lângă corp iar el s-a dat un pas înapoi. Chipul lui era întunecat de teamă și poate furie. Într-un final, după ce focul dintre noi s-a stins și am aruncat armele, ajunsesem pe aceeași lungime de undă: ne era ciudă că pentru o secundă ne îmbătasem cu iluzia că eram la fel când noi de fapt eram definiția antagoniei. M-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat pe frunte apoi mi-am luat ghiozdănelul cu puținele lucruri pe care le aveam la el. M-am apropiat de ușă, am apăsat clanța și am privit spre el. Rămăsese acolo stană de piatră. Nici nu îndrăznea să mă privească. Am înghițit în sec și am zis:

-       Tu ești singurul om care m-a văzut din prima exact așa cum sunt și a rămas lângă mine pentru că așa distrus cum erai, aveai nevoie de cineva la fel de distrus lângă tine. Noi nu ne diferențiem cu nimic față de restul oamenilor, suntem la fel de egoiști, iar dacă ceea ce am împărtășit noi a fost cu adevărat măcar o fărâmă de iubire, atunci să știi că vei rămâne și singurul cu care am făcut asta pentru că dezbrăcându-te pe tine de toate secretele, gândurile negre, sentimentele, m-am lăsat dusă de val și m-ai dezbrăcat și tu de toate inhibițiile, nebuniile și cele mai ascunse dorințe. Nu îmi mai doresc să simt așa ceva vreodată pentru că într-un fel sau altul simt că ne datorez nouă asta și faptului că nu am curajul să rămân ca să lupt. Sunt o cauză pierdută dragule, mereu am fost, dar tu știai asta deja.

Am ieșit și am închis ușa în urma mea. Pentru o secundă am realizat că avea să fie pentru ultima oară când aveam să fac asta printre multe altele, însă parcă asta mă făcea să mă simt o străină pentru lume din nou. 

Corespondență 24: Siguranță sau amăgire?

Dragul meu,

În aceste clipe singuratice, eu îmi desfășor destinul în fața timpului fără să îmi pese prea mult de cicatricile pe care le las în urmă. Pur și simplu duc o luptă cu mine însămi pornită de la o simplă întrebare: se merită să speri, să te zbați, să lupți pentru oameni? Tu mi-ai spune că da, tu ai fost și vei rămâne mereu partea mea optimistă, însă eu, în esență sunt o pesimistă convinsă și acest lucru nu mă deranjează câtuși de puțin pentru că nu vreau să înțeleg toate acele discursuri motivaționale care răsună peste tot prin mediul televizat. Eu vreau să fiu o parte a acestei lumi, dar fără să mi se impună cum să fiu sau cum să acționez. Sunt și am fost mereu un simplu om cu vise mărețe și speranțe de cele mai multe ori mai grele decât pot umerii mei duce, dar nu m-am plâns de acest lucru. Singura mea greșeală din acest punct de vedere a fost că m-am plâns de neajunsuri doar pentru că vedeam că alții au și eu nu, neștiind în sinea mea că pot descoperi în mine forța necesară să trec peste orice atât timp cât las egoismul să mă domine. Știi cum e? Închizi ochii și odată cu ei închizi și acea parte din tine care se pierde în deznădejde de fiecare dată când ești dezamăgit de către cineva drag. Cred cu tărie în magie, însă nu în cea clasică ci în acel tip de magie care te face să îți dai ochii peste cap atunci când vezi suferința celor din jur și știu că te vei încrunta la ce am spus, dar lasă-mă să-ți explic: majoritatea oamenilor din zilele noastre tânjesc după chestii materiale pentru că au fost învățați de mici că siguranța se regăsește în acest fel. Dacă ai o casă, o masă etc, ești fericit că te simți în siguranță, dar voi oameni nebuni chiar credeți că acesta este cel mai înalt grad de stabilitate pe care-l puteți accede? Aș da ochii peste cap pentru asemenea oameni.

Vorbesc de siguranță pentru că de-a lungul timpului, viața mi-a arătat care este sursa tuturor sentimentelor noastre. Din siguranță se naște tot ce simți, tot ce experimentezi. Până și frica se naște din siguranță, mai exact din lipsa ei. Noi, ca oameni ne desăvârșim și nu ne mai tratăm cu măști doar atunci când ne simțim în siguranță undeva sau alături de cineva. De aici se creează tot felul de relații interumane, pe care noi le numim în diverse feluri, însă cele pe care le admir cu adevărat sunt prieteniile. Poți găsi oriunde ai căuta definiții ale acestui tip de relație interumană, însă pe cât de ușor este să găsești acea definiție, pe atât de greu este să găsești dovada vie că acest lucru și există. Pentru mine, aceasta este relația supremă ca și ființe superioare animalelor căci din ea se pot dezvolta conexiuni ce durează o viață întreagă.

Revenind la acest tip de sentiment, aș vrea să îți descriu o situație: de multe ori mi s-a întâmplat să empatizez, fie că am vrut, fie că nu. Cu toate acestea, persoana de lângă a simțit siguranța și nu empatia. Acest lucru a dus la a mă transforma într-un bun ascultător și când am mai fost întrebată referitor la cine mă ascultă pe mine, am răspuns mereu cu zâmbetul pe buze că tu ești acela. Tu mă cunoști mai bine decât oricine, tu ai încredere absolută în mine chiar și atunci când eu eșuez la asta, tu mă ajuți să pun pe foi gândurile mele chiar și cele mai negre și tu ești acolo să mă iei în brațe noapte de noapte pentru a-mi oferi siguranța de care am nevoie, dar pe tine te pot simți și vedea doar eu pentru că, în definitiv tu ești o parte din mine. Restul habar nu au că siguranța mea e acolo unde ești tu și tu ești într-un final, singurul meu prieten care nu mă va dezamăgi vreodată orice ai face. Uite, de aceea atunci când închid ochii și las magia să mă cuprindă, când scriu și mă pierd printre cuvinte, nu mai simt nimic. Acest moment, fix acum când ascult muzică și scriu fără să gândesc prea mult ce scriu, este exact ce mi-a prescris medicul. Asta este siguranța mea și nu cred că ar putea vreodată ceva sau cineva să îmi ofere o perspectivă mai bună de atât.

Dragul meu, eu sunt un om simplu. Pot desăvârși sau pot distruge căci extremele mă atrag prea mult pentru a lăsa nuanțe de gri în urmă. Pot simți tot ce simt ceilalți sau pot alege să nu simt nimic. Pot alege să mă fac înțeleasă, dar de cele mai multe ori aleg să nu fac asta. Tot ce iubesc cu adevărat este că mă aflu într-un război contratimp cu mine însămi iar asta-mi ocupă tot apetitul de viață. Tu ești acolo când mă întreb curioasă dacă se merită să cred că în afară de tine, în lume există oameni asemeni mie. Tu mă privești cum râd, cum mi se întunecă fața, cum mă crispez și țip.... cum cedez ca apoi să mă opresc brusc, să mă ridic și să plec cu același zâmbet pe buze cu care a început totul. Tu-mi înțelegi extremitatea, îmi oferi singuranța, dar eu caut dovada vie a acelei legături ce-mi poate topi inima și mă poate ține acolo, lângă un om pentru totdeauna.