Între cer și pământ

Câte clipe, câte nopți! Toate au trecut prea repede

Lăsând în urmă amintiri îmbibate-n insomnii,

Gânduri ce nu și-au găsit rațiunea de-a trăi

Și un  suflet scriind cuvinte reci, dar vii.

În negura infinită a trecutului nemilos

M-au părăsit muzele și oamenii toți

Și-am alunecat asemeni unui suflet păcătos

Dintr-un car stelar, într-un abis plin de morți.

Mi-am întors propriul destin contra mea

De dragul unor ochi calzi și zâmbete umane.

Am renunțat la nemurire fără să clipesc

Lăsând în urma mea să curgă râuri de păcate...

Toate pentru tine, chip de lut muritor și slut!

Dar cine-ar fi crezut că inima-mi va arde

Și se va stinge în fața ochilor tăi, acum reci

Căci om așa cum ești, tu știi că nu se cade

Să amăgești un suflet ce printre stele dăinuiește-n veci.

Eu nu am vrut să știu, am orbit și am renăscut

În gândurile tale, o oră de iubire nemurirea mi-a luat.

Acum sunt praf și pulbere, un suflu de vânt uscat

O sărutare dulce în fiecare seară pe chipul tău

Ce cândva l-am adorat!

Lipsiți de viață

Cu inima năucită şi sufletul făcut fărâme
Mai privesc o dată spre ce a fost
Mă gândesc cu amar că acolo va rămâne
Un ideal ce acum îmi este anost.

Ochii mei te cheamă, trupul tânjeşte după tine
Am rămas blocată în timp şi spațiu
Căci văd bucăți rupându-se din mine
Dar parcă aş vrea să adorm, şă nu mai ştiu.

Dintotdeauna am iubit o iluzie frumoasă
Ş-am sperat că o voi transforma în realitate
Dar soarta ne-a fost mereu nefastă
Iar acum tot ce a fost, e lăsat deoparte.

Gânduri, amintiri, nopți mult prea reci
Toate se adună-n mintea mea zăpăcită
Îmi imaginez cu groază că e imposibil să mai treci
De perdelele grele ale inimii mele, acum răcită.

Eşti un tablou, o operă de artă a vieții mele,
Îmi încununezi trecutul cu veselie şi speranță
Dar, bunul meu domn, totul a trecut odată cu secundele
Şi-am rămas două trupuri vii, lipsite de viață.

Bătrânețea neputincioasă și moartea iminentă

Ideea bătrîneții neputicioase și a morții iminente transformă și cel mai dibaci mincinos într-un adept al adevărului căci tot ce contează în final și mintea acceptă cu ușurință este definirea realismului vieții.

Am ajuns la această idee urmărind progresiv evoluția vieții lui Sigmund Freud. Acesta este arătat lumii cu adevărata sa față în cartea lui Michel Onfray, Amurgul unui idol-Freud. Finalul lui Freud este reprezentat de o ultimă declarație a sa ce ia în considerare psihanaliza ca știință ce nu poate rezolva problemele oamenilor din simplul fapt că toate experimentele sale se bazează pe o tehnologie prea puțin evoluată la vremea aceea a anului 1938-39. El încearcă să scoată acestă nouă știință din sfera unei dezamăgiri și lasă impresia vagă că ea ar putea funcționa până la un anumit punct. Deși ascuns după cuvinte mari ce nu au rolul neapărat de a semnifica ceva, Freud se vede învins și vrea să moară fără nici o urmă de regret.

Bătrânețea și moartea sunt ultimele două etape din viața oamenilor și pe care orice tânăr și le-ar dori, însă după o viață chinuită de aproximativ 30-40 de ani, mai există înăuntrul său același zel și aceeași dorință? Cu cât înaintează în ani, omul realizează că toate mecanismele sale slăbesc și încetinesc ritmul său obișnuit. Nimic nu este întâmplător. Cu toții știm ce ne așteaptă și totuși când ni se întâmplă, rămânem stupefiați. Unde ar fi logica?

Deși viața s-ar spune că nu a fost făcută să fie mereu amuzantă, ea oferă anumite clipe ce te fac să îți descrețești fruntea și să râzi copios. De bătrânețe ne temem cu toții, fie că o recunoaștem, fie că nu, însă finalul este cel ce contează în acele ultime clipe. Nu există nici o tentă religioasă în a dori să scapi de toată povara pe care ai cărat-o o viață și să mori împăcat. Fiecare om în parte are conștiința care îl umple de remușcări iar asta este adevărata credință. Acolo se ascunde zeul fiecăruia căci încrederea în sine ca și cale religioasă este de departe cea mai pliabilă și folositoare religie. Pe patul de moarte un om va spune mereu ce gândește, fi el ateu sau creștin, evreu sau musulman. Finalul deja nu mai ține de religie ci de împlinirea conștiinței cu realismul vieții ce se scurge. Moartea nu este decât un prilej ca tu omule să fii sincer, atât de sincer cum nu ai mai fost vreodată! Atunci nici un gând și nici măcar o privire nu vor fi ascunse sau dedublate de sens căci nu mai există un motiv real.