Cu inima năucită şi sufletul făcut fărâme
Mai privesc o dată spre ce a fost
Mă gândesc cu amar că acolo va rămâne
Un ideal ce acum îmi este anost.
Ochii mei te cheamă, trupul tânjeşte după tine
Am rămas blocată în timp şi spațiu
Căci văd bucăți rupându-se din mine
Dar parcă aş vrea să adorm, şă nu mai ştiu.
Dintotdeauna am iubit o iluzie frumoasă
Ş-am sperat că o voi transforma în realitate
Dar soarta ne-a fost mereu nefastă
Iar acum tot ce a fost, e lăsat deoparte.
Gânduri, amintiri, nopți mult prea reci
Toate se adună-n mintea mea zăpăcită
Îmi imaginez cu groază că e imposibil să mai treci
De perdelele grele ale inimii mele, acum răcită.
Eşti un tablou, o operă de artă a vieții mele,
Îmi încununezi trecutul cu veselie şi speranță
Dar, bunul meu domn, totul a trecut odată cu secundele
Şi-am rămas două trupuri vii, lipsite de viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu