Crezul meu

I.

E frumos afară... e viaţa mea adunată pe o tejghea...

Nu simt mirosuri, săruturi, zâmbete, nu pot redeveni fiinţa mea.

Cu cât întunericul acoperă ochii grei,

inima se zbate-ncet, cu viteza iubirii tale blânde şi leneşe.

Cred în frică... ea mă face să realizez că îmi lipsesc încă multe gânduri pătimaşe.

Îmi acopăr trupul crud cu un veşmânt de frunze uscate; vreau să visez frumos chiar dacă ştiu că nu se poate.

Cu poate prea multă uşurinţă culeg regrete veşnic adunate-n mintea prea înceată şi murmur în tăcere, parcă aş vrea să dispar fără nici un fel de durere.

Nu reuşesc să desluşesc umbre că eu mă pierd printre gânduri udate de lacrimi uscate.

II.

Sunt un suflet de copil trist

Cu lacrimi încă nenăscute şi vise mult prea multe!

Eu sunt gândul unui poet pesimist

Ce ascunde-n versuri durerea…

Sunt un suflet mic ce-şi plimbă trupul obosit

Printre şoapte, oameni reci, clipe seci.

Privesc cerul şi simt ploaia ce inundă

Inima, gândul unui nebun…

Stropii fără sentimente îmi ating durerea,

Inchid ochii şi îmi imaginez infinitul…

Poate că dacă aş reuşi, aş înţelege de ce

Ploaia mă răcoreşte deşi lipseşte…

Eu nu deţin nimic decât singurătatea

Ce umple hăul întunecat al minţii mele

Cu gânduri grele.

III.

Sunt nopţi la rând când mă pierd

Printre stele atât de multe, pline de viaţă, frânt!

Le-aş citi povestea-n strălucire,

Dar sufletul meu e prea mic şi trist ca să înţeleagă

O lume întreagă, o stea ce nu vrea să cadă...

Ei toţi spun că-s prea diferită de dimensiunea-n care scriu,

Dar dacă n-aş mai scrie, fericirea lumii îmbătată de rutină

m-ar acapara strâns, m-ar târî în iadul lor omenesc

mi-aş pierde din lumină, că păcatele mele încă trăiesc...

Tu rămâi un cititor şi atât. Eşti un simplu om,

Că un suflet rece şi trist nu va renunţa la rime

Pentru o lume fadă, insipidă,

Ce se pierde-n patimă...

Toamna sufletului pierdut...

Aerul e trist... e singur.
Mă plimb fără să ştiu unde
Căci gânduri câte am o mie
Se pot pierde în toamna târzie.

Şi păşesc pe alee în timp ce peste mine plouă
Plouă vesel, colorat
Cu frunze vechi, ruginite

Ce cad prin mine...

Am ajuns un trup pustiu cu ochi goi şi cuvinte triste,
Cu amintiri mult prea prăfuite
Mi-am pierdut sufletul în iadul tău frumos
Am uitat de ce mă mai plimb... parcă acum nu mai are rost.

Timpul nu mai trece, doar stă şi mă priveşte
Iar eu calc pământul uscat
Acolo unde trupul mi l-ai aşezat, tu inimă amară
Într-o seară de toamnă...

Şi amintirile revin toate,
Inima zvâcneşte timidă
Că în faţa mea apare un chip atât de cunoscut!
Acei ochi frumoşi,
Acea privire care nu are nevoie de nici un cuvânt...

Nu mai are rost să plâng
Căci ai venit.
Toamna te-a regăsit, m-a privit şi a suspinat
Printr-o rază de soare
În care sufletul meu prinde culoare.

Şi te iau de mână iar tu zâmbeşti,
Îţi arăt apusul care ne aşteaptă,
Te port cu mine prin ploaia razelor calde pe care le iubeşti...
Ne pierdem prin iubirea ce învie,
În toamna târzie...

Vis de toamna

Ia-mi sufletul şi-l plimbă prin toamna târzie,
Acoperă-ţi ochii şi ascultă-mi visul nebun,
E visul unui om care-a pierdut un suflet trist...
El se plimbă prin toamna minţii mele,
Eu mă pierd prin gânduri grele!

Ia-mă de mână şi priveşte ecoul rece,
Spune-mi de ce mai stai aici

De ce sufletul tău încă ascultă tăcerea
Şi eu mă pierd în braţele tale
De parcă am fi mici
Plini de curiozitatea ce umple liniştea...

Nu e nimic dincolo de visul meu
Nici cer, nici limite, nici măcar un curcubeu...
E doar o toamnă rece, pustiită,
E gândul meu pierdut în uitare
Şi ochii tăi misterioşi care mă privesc
Întrebători, frumoşi, mulţumiţi
De ceea ce iubesc...

Aprin lumini cu chibrite ude,
Cu mintea, cu visul, fără suflet...
Aştept un semn, o frunză, o pală e vânt,
O toamnă rece fără linişte în gând.

Privesc cu speranţă orizontul purpuriu,
Soarele ce pare a se culca pe un nor ploios,
Dealuri obosite ce se strâng de frig...
Şi-aş vrea suflete să te strig!...
dar totul e doar un vis păcătos.

Mă cuibăresc în patul de frunze
Şi visez...e trist şi pustiu
E atât de greu şi atât de târziu!
Ş-apoi simt parfumul tău de toamnă,
Te văd cu sufletul meu de mână...
s-a întors şi vrea să rămână!

O, tu toamnă rece, acum ai suflet
Acum pot zâmbi căci ştiu:
Deşi vise vor fi mult mai multe,
Niciodată nu va fi prea târziu!

Gand ascuns in vis difuz

Inspir de parcă e prima dată,
Mă pierd în detalii, în amănunte
În amintiri mă răsfir ca un fir de praf
Trist, uscat, lipsit de viaţă.

Dacă pierd sensul visurilor, dacă
dispar fără sens în noaptea rece,
la ce folos să fi trăit frumos

fără să las măcar o amintire timpului ce trece?

Inchid ochii cu un zgomot de nimic,
Mă aşez pe pământul ud şi aştept...
Într-un final ceva se va întâmpla:
Poate o mână, poate o privire, poate doar vântul
Mă va ridica....

Şi sunt aşa o visătoare!
Privesc melancolică apusul şi suspin,
Descopăr iubirea în fiecare zâmbet
dar visul meu e chin..
Viaţa mă hrăneşte cu un dulce venin!

Am visat vise frumoase, pline de căldură
Dar timpul nu se îndură...
Am uitat că viselor le trebuie încredere
Iar eu fără tine sunt ca un deşert uitat de soare...

Ating fiecare fir de iarbă crud,
Zâmbesc fără să vreau, căci tu eşti
doar un gând,
un vis de care mă sprijin când plâng.

Nimic nu e real, tu eşti imaginaţia mea
Iar versurile sunt plăsmuite-n vis.
Eu mă risipesc în praf de stele printre gândurile tale în cuvintele mele
Şi tot ce ai citit, tot ce am scris,
Este doar un vis.

Fluturi in stomac

Am în suflet vise, mii
Şi-n cap o mulţime de imagini...
Nu te-aş putea uita nici să vreau
n-aş găsi scăpare în altă lume,
că eu îmi doresc să stau!

Mi-ai atins inima cu vocea ta,
Ai alunecat în gândul meu pierdut...

Din câteva seri albastre, reci
Ai creat un trecut.

Din amintiri destănuite-n grabă
Şi seri târzii cu apusuri calde
Tu mi-ai regăsit sufletul
Şi l-ai făcut să-ţi ducă dorul!

Te privesc şi jur că am fluturi în stomac,
Mă pierd cu firea...
E greu de spus, dar te plac
Însă tre să mă-nveţi
Să dresez fluturii că-şi fac de cap!

Epilog

Eu nu mi-aş duce dorul de-aş lipsi din viaţa mea

Că totu-i gri, frumos, e o poveste veche.

Eu nu aş plânge dacă într-o zi nu m-aş mai regăsi

Că mor în fiecare zi ca să mă nasc de veghe.

În gând, în vis, cândva în timpul vieţii mele

mi-am căutat un scop să tot revin de fiecare dată...

Nu ştiu dacă au trecut luni, ani, zile,

Că eu m-am pierdut în infinitul lui niciodată.

Mă văd mergând pe-o stradă plină de lipsă

Ş-alunecă vântul pe faţa mea uscată...

Inspir toamna în suflet şi expir tăcerea ninsă.

Eu nu-mi voi duce dorul de voi dispărea vreodată!

Sunt un fir de praf în viaţa ta, în lume;

Deşi uneori nu mă auzi, eu sunt acolo, aici

Închide ochii şi plimbă-mă prin amintirile divine

c-ai putea să-mi alergi spiritul prin vise mici!