El mă privea ca și cum
între noi se așezase un zid pe care nu era dispus nici unul dintre noi să-l
cațere sau să-l distrugă. Ne era frică la amândoi să ne implicăm mai mult căci
ajunsesem într-un punct în care vorbeam despre chestii serioase și brusc toată
distracția ce o aveam la început, dispăruse fără să ne dăm seama. Timpul ne
mutilase relația iar noi ne mințeam în continuare că ne este bine, că vom trece peste orice, dar de
fapt noi ne lăsam inspirați de benzi desenate. Nimic nu era logic, nimic nu era
bine, nimic nu era atemporal între noi căci ajunsesem dependenți să ne simțim
bine fără să ne simțim unul pe celălalt. Basmul meu ajunsese din nou la final
iar eu strângeam din dinți căci tot ce am spus mai sus nu era un motiv
îndeajuns să pot pleca resemnată. Până la urma urmei, aveam și eu o conștiință,
una defectă, dar totuși o conștiință.
L-am privit cu ură, cu
silă, cu durere și în aceeași măsură cu iubire, cu drag, cu dor. M-am ridicat
de pe fotoliu și m-am apropiat de geam. Voiam să privesc natura. La naiba, de
fapt îmi doream să o simt, să ies afară și să respir aerul curat, să alerg prin
iarba crudă, să mă bucur de soare. În schimb, eram acolo lângă el, respiram un
aer sufocant și mă intoxicam cu tot ce nu avea nici o legătură cu natura. Am
închis ochii și am tras aer adânc în piept înainte să mă întorc spre el și să
îi spun cu jumătate de glas:
- Știi ce mă ține aici?
El stătea în continuare
întins pe canapea cu țigara în mână contemplând tavanul. A ridicat capul și m-a
privit cu curiozitate apoi mi-a zis:
- Știu sigur că nu sunt eu motivul.
- Mda... vreau să plec, știi cât de tare
îmi doresc să plec?
- Știu, dar nu poți. De ce nu poți?
Pleacă!
Vocea lui a căpătat
ușor un ton agresiv iar eu mi-am strâns pumnii de nervi. Nu știam cum să îi
spun mai bine că iubirea nu mă poate ține în veci lângă cineva pentru că
iubirea este un sentiment care mai mult încătușează decât eliberează în zilele
noastre. Eu căutam anormalul, acel gen de iubire ce naște dileme și
controverse, căutam uragane și ploi torențiale, discuții interesante și
provocatoare.
- De ce nu pleci? m-a întrebat oarecum
frustrat.
- Te deranjează prezența mea?
- Mă deranjează și mă bucură în același
timp. Cum naiba e așa ceva posibil? De ce nu pot să simt doar un singur lucru
alături de tine? De ce mereu trebuie să fie așa complicat?
S-a ridicat și a stins
țigara în scrumieră. Stătea la marginea canapelei cu capul în mâini. În
continuare îl priveam fără să știu ce să fac.
- Dragule, tu ești un suflet simplu, mă
tem că nu poți înțelege pe deplin multitudinea sentimentelor și faptul că
uneori ele ne lovesc din plin dar niciodată într-un mod singular. Știu ce
simți, asta simt și eu. Mă simt prinsă în ceva ce îmi place, dar însăși ideea
de a fi prins mă deprimă din ce în ce mai tare. Vreau să evadez, să gust
libertatea ca apoi să mă întorc la tine din nou deși asta este împotriva
principiilor mele....
El s-a ridicat și a
venit alături de mine. Stătea în fața mea și mă privea mai serios decât o
făcuse vreodată. Atunci mi-am amintit brusc toate momentele noastre când era
simplu și nu aveam nevoie de cuvinte ca să ne înțelegem. Unde dispăruseră
momentele alea? Cum am reușit să ne nenorocim singurul lucru care ne ținea
împreună și care era cel mai important?
- Știi că nu te voi opri dacă vrei să
pleci, însă înainte să faci asta vreau să știi că ești singura persoană care a
reușit să mă dezbrace de tot ce sunt eu ca om. Mi-ai descoperit cele mai
întunecate gânduri, mi-ai răstălmăcit orice am simțit vreodată, m-ai făcut să
mă întreb serios dacă eu chiar am mai experimentat iubirea înaintea ta, mi-ai
mângâiat fără teamă sufletul nenorocit, te-ai alimentat cu felul că eram un
distrus când m-ai cunoscut și așa mi-ai dat lumea peste cap. Persoanele pe care
le atingi în acest sens nu te vor putea uita vreodată indiferent care e motivul
pentru care pleci la un moment dat din viața lor și am impresia că faci asta
intenționat. Îți este simplu să empatizezi, îi faci pe ceilalți să se atașeze,
le imiți caracterul până le intri sub piele și apoi te hrănești asemeni unui
parazit cu tot ce dețin ei ca într-un final să te plictisești și să îți întorci
spatele. Sincer îți spun, nu știu dacă să te disprețuiesc sau să te admir.
Ochii lui erau în
lacrimi. L-am luat în brațe căci nu mai voiam să mă privească. Știam amândoi că
avea dreptate, nu mai avea nevoie de confirmare din partea mea. În acel moment
mă simțeam mândră de el căci era singurul care mă văzuse ce sunt cu adevărat și
tocmai pentru că în privirea mea nu era rușine ci mulțumire, m-am ferit. Cred
că ăsta era ultimul pe care-l mai putea îndura.
Relația noastră fusese
asemeni unui fulger ce luminează orașul pentru o secundă apoi dispare pentru
totdeauna. Noi ne-am consumat într-un timp delimitat de cei din jurul nostru și
nu am căutat nimic care să ne ajute să ne prelungim delirul. Eu eram muza lui
iar el era sursa mea de energie până când ne-am secat amândoi și ne-am trezit
două trupuri goale printre cearșafuri dar fără nici un context în care să ne încadrăm. Nu mai exista
magia ce o construisem în jurul nostru, eram doi oameni simpli ce aveau în cel
mai bun caz o aventură de-o noapte. Ne-am dat seama că eram doi străini ce nu
doresc să se mai caute a doua zi căci nu mai eram unici, nu mai cream din
iubirea noastră, un colț de rai pe care-l vedeam și înțelegeam doar noi.
Am lăsat mâinile pe
lângă corp iar el s-a dat un pas înapoi. Chipul lui era întunecat de teamă și
poate furie. Într-un final, după ce focul dintre noi s-a stins și am aruncat
armele, ajunsesem pe aceeași lungime de undă: ne era ciudă că pentru o secundă
ne îmbătasem cu iluzia că eram la fel când noi de fapt eram definiția
antagoniei. M-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat pe frunte apoi mi-am luat
ghiozdănelul cu puținele lucruri pe care le aveam la el. M-am apropiat de ușă,
am apăsat clanța și am privit spre el. Rămăsese acolo stană de piatră. Nici nu
îndrăznea să mă privească. Am înghițit în sec și am zis:
- Tu ești singurul om care m-a văzut din
prima exact așa cum sunt și a rămas lângă mine pentru că așa distrus cum erai,
aveai nevoie de cineva la fel de distrus lângă tine. Noi nu ne diferențiem cu
nimic față de restul oamenilor, suntem la fel de egoiști, iar dacă ceea ce am
împărtășit noi a fost cu adevărat măcar o fărâmă de iubire, atunci să știi că
vei rămâne și singurul cu care am făcut asta pentru că dezbrăcându-te pe tine
de toate secretele, gândurile negre, sentimentele, m-am lăsat dusă de val și
m-ai dezbrăcat și tu de toate inhibițiile, nebuniile și cele mai ascunse
dorințe. Nu îmi mai doresc să simt așa ceva vreodată pentru că într-un fel sau
altul simt că ne datorez nouă asta și faptului că nu am curajul să rămân ca să
lupt. Sunt o cauză pierdută dragule, mereu am fost, dar tu știai asta deja.
Am ieșit și am închis
ușa în urma mea. Pentru o secundă am realizat că avea să fie pentru ultima oară
când aveam să fac asta printre multe altele, însă parcă asta mă făcea să mă
simt o străină pentru lume din nou.
