Epilog

Eu nu mi-aş duce dorul de-aş lipsi din viaţa mea

Că totu-i gri, frumos, e o poveste veche.

Eu nu aş plânge dacă într-o zi nu m-aş mai regăsi

Că mor în fiecare zi ca să mă nasc de veghe.

În gând, în vis, cândva în timpul vieţii mele

mi-am căutat un scop să tot revin de fiecare dată...

Nu ştiu dacă au trecut luni, ani, zile,

Că eu m-am pierdut în infinitul lui niciodată.

Mă văd mergând pe-o stradă plină de lipsă

Ş-alunecă vântul pe faţa mea uscată...

Inspir toamna în suflet şi expir tăcerea ninsă.

Eu nu-mi voi duce dorul de voi dispărea vreodată!

Sunt un fir de praf în viaţa ta, în lume;

Deşi uneori nu mă auzi, eu sunt acolo, aici

Închide ochii şi plimbă-mă prin amintirile divine

c-ai putea să-mi alergi spiritul prin vise mici!