Toamna sufletului pierdut...

Aerul e trist... e singur.
Mă plimb fără să ştiu unde
Căci gânduri câte am o mie
Se pot pierde în toamna târzie.

Şi păşesc pe alee în timp ce peste mine plouă
Plouă vesel, colorat
Cu frunze vechi, ruginite

Ce cad prin mine...

Am ajuns un trup pustiu cu ochi goi şi cuvinte triste,
Cu amintiri mult prea prăfuite
Mi-am pierdut sufletul în iadul tău frumos
Am uitat de ce mă mai plimb... parcă acum nu mai are rost.

Timpul nu mai trece, doar stă şi mă priveşte
Iar eu calc pământul uscat
Acolo unde trupul mi l-ai aşezat, tu inimă amară
Într-o seară de toamnă...

Şi amintirile revin toate,
Inima zvâcneşte timidă
Că în faţa mea apare un chip atât de cunoscut!
Acei ochi frumoşi,
Acea privire care nu are nevoie de nici un cuvânt...

Nu mai are rost să plâng
Căci ai venit.
Toamna te-a regăsit, m-a privit şi a suspinat
Printr-o rază de soare
În care sufletul meu prinde culoare.

Şi te iau de mână iar tu zâmbeşti,
Îţi arăt apusul care ne aşteaptă,
Te port cu mine prin ploaia razelor calde pe care le iubeşti...
Ne pierdem prin iubirea ce învie,
În toamna târzie...