Există
undeva-n ființa mea,
un loc, un
om, o amintire..
Dar cad
perdele grele ce le acoperă-n noapte
Când
sufletul trist se zbate,
își pierde
din simțire.
Nu știu, nu
am mai scris de mult
Că mintea
mea s-a pierdut în visare
Am cunoscut,
am iubit, am lăsat.
De ce-am
plecat nu știu încă
Poate pentru
că timpu-i scurt iar eu naivă...
Mi-am
alimentat sufletul cu amintiri frumoase,
Uneori l-am
și mințit
Dar cauza mea
e nobilă, că sunt lipsită de putere
Și chiar
dacă mă zbat,
Simt cum
sufletul amăgit, ușor piere.
Nu am nici o
durere, nici un dor,
Poate doar un
păcat izbăvitor... cine știe?
Eu nu sunt un
om, sunt o suflare de vânt
Ce
îndrăznește a-și scrie gândurile vagi,
Printre
versuri îmi pun speranțe
Că poate nu
va fi în zadar. Că poate
vei privi
spre mine cu alți ochi,
vei înțelege
iubirea ce nu ți-o voi purta,
durerea ce
alimentează sentimentul de goliciune
Că doar tu
suflete păgân,
Mă poți
salva pe mine!
Stau, privesc
pe geam,
Sufletu-mi
zburdalnic se desparte de mine,
de ce vezi tu
în mod normal.
Mă plimbă
prin alte lumi, pe cărări bătute
și de alții
înaintea mea
de nebuni
ce-au murit lăsând în spate
resturi de
cenușă, versuri scrise-n cer
cu lacrimile
unui suflet părăsit, privat de libertate.
Acum mă
pierd tot mai des
Și tot mai
greu mi-e să revin
Că nu mai
sunt cuvinte îndeajuns
S-aline un
spirit îmbibat cu venin...
Pășesc
dintr-o lume tristă într-una și mai rea,
dar dacă
acolo mă regăsesc, aici de ce-aș mai sta?
