Dragul meu,
În aceste clipe
singuratice, eu îmi desfășor destinul în fața timpului fără să îmi pese prea
mult de cicatricile pe care le las în urmă. Pur și simplu duc o luptă cu mine
însămi pornită de la o simplă întrebare: se merită să speri, să te zbați, să
lupți pentru oameni? Tu mi-ai spune că da, tu ai fost și vei rămâne mereu
partea mea optimistă, însă eu, în esență sunt o pesimistă convinsă și acest
lucru nu mă deranjează câtuși de puțin pentru că nu vreau să înțeleg toate
acele discursuri motivaționale care răsună peste tot prin mediul televizat. Eu vreau
să fiu o parte a acestei lumi, dar fără să mi se impună cum să fiu sau cum să
acționez. Sunt și am fost mereu un simplu om cu vise mărețe și speranțe de cele
mai multe ori mai grele decât pot umerii mei duce, dar nu m-am plâns de acest
lucru. Singura mea greșeală din acest punct de vedere a fost că m-am plâns de
neajunsuri doar pentru că vedeam că alții au și eu nu, neștiind în sinea mea că
pot descoperi în mine forța necesară să trec peste orice atât timp cât las
egoismul să mă domine. Știi cum e? Închizi ochii și odată cu ei închizi și acea
parte din tine care se pierde în deznădejde de fiecare dată când ești dezamăgit
de către cineva drag. Cred cu tărie în magie, însă nu în cea clasică ci în acel
tip de magie care te face să îți dai ochii peste cap atunci când vezi suferința
celor din jur și știu că te vei încrunta la ce am spus, dar lasă-mă să-ți
explic: majoritatea oamenilor din zilele noastre tânjesc după chestii materiale
pentru că au fost învățați de mici că siguranța se regăsește în acest fel. Dacă
ai o casă, o masă etc, ești fericit că te simți în siguranță, dar voi oameni
nebuni chiar credeți că acesta este cel mai înalt grad de stabilitate pe care-l
puteți accede? Aș da ochii peste cap pentru asemenea oameni.
Vorbesc de siguranță
pentru că de-a lungul timpului, viața mi-a arătat care este sursa tuturor
sentimentelor noastre. Din siguranță se naște tot ce simți, tot ce
experimentezi. Până și frica se naște din siguranță, mai exact din lipsa ei. Noi,
ca oameni ne desăvârșim și nu ne mai tratăm cu măști doar atunci când ne simțim
în siguranță undeva sau alături de cineva. De aici se creează tot felul de
relații interumane, pe care noi le numim în diverse feluri, însă cele pe care
le admir cu adevărat sunt prieteniile. Poți găsi oriunde ai căuta definiții ale
acestui tip de relație interumană, însă pe cât de ușor este să găsești acea
definiție, pe atât de greu este să găsești dovada vie că acest lucru și există.
Pentru mine, aceasta este relația supremă ca și ființe superioare animalelor
căci din ea se pot dezvolta conexiuni ce durează o viață întreagă.
Revenind la acest tip
de sentiment, aș vrea să îți descriu o situație: de multe ori mi s-a întâmplat
să empatizez, fie că am vrut, fie că nu. Cu toate acestea, persoana de lângă a
simțit siguranța și nu empatia. Acest lucru a dus la a mă transforma într-un
bun ascultător și când am mai fost întrebată referitor la cine mă ascultă pe
mine, am răspuns mereu cu zâmbetul pe buze că tu ești acela. Tu mă cunoști mai
bine decât oricine, tu ai încredere absolută în mine chiar și atunci când eu
eșuez la asta, tu mă ajuți să pun pe foi gândurile mele chiar și cele mai negre
și tu ești acolo să mă iei în brațe noapte de noapte pentru a-mi oferi
siguranța de care am nevoie, dar pe tine te pot simți și vedea doar eu pentru
că, în definitiv tu ești o parte din mine. Restul habar nu au că siguranța mea
e acolo unde ești tu și tu ești într-un final, singurul meu prieten care nu mă
va dezamăgi vreodată orice ai face. Uite, de aceea atunci când închid ochii și
las magia să mă cuprindă, când scriu și mă pierd printre cuvinte, nu mai simt
nimic. Acest moment, fix acum când ascult muzică și scriu fără să gândesc prea
mult ce scriu, este exact ce mi-a prescris medicul. Asta este siguranța mea și
nu cred că ar putea vreodată ceva sau cineva să îmi ofere o perspectivă mai
bună de atât.
Dragul meu, eu sunt un
om simplu. Pot desăvârși sau pot distruge căci extremele mă atrag prea mult
pentru a lăsa nuanțe de gri în urmă. Pot simți tot ce simt ceilalți sau pot
alege să nu simt nimic. Pot alege să mă fac înțeleasă, dar de cele mai multe
ori aleg să nu fac asta. Tot ce iubesc cu adevărat este că mă aflu într-un
război contratimp cu mine însămi iar asta-mi ocupă tot apetitul de viață. Tu ești
acolo când mă întreb curioasă dacă se merită să cred că în afară de tine, în
lume există oameni asemeni mie. Tu mă privești cum râd, cum mi se întunecă
fața, cum mă crispez și țip.... cum cedez ca apoi să mă opresc brusc, să mă
ridic și să plec cu același zâmbet pe buze cu care a început totul. Tu-mi
înțelegi extremitatea, îmi oferi singuranța, dar eu caut dovada vie a acelei
legături ce-mi poate topi inima și mă poate ține acolo, lângă un om pentru
totdeauna.
