Materialul de față este doar o parte dintr-o lucrare cu caracter epistolar ce este de o amploare mult mai mare. Autoarea scrisorii se destăinuie unui destinatar(încă) necunoscut și restul rămâne de aflat. Spor la citit!
28
decembrie
Dragul
meu,
Trebuie
să mărturisesc că timpul ce
a zburat între noi fără vorbe este din vina mea. Nu am reușit să
mă trezesc la vreme... am fost cuprinsă total într-un vârtej de
nimicuri ce m-au epuizat și au creat în mine dorința de a mă
simți din nou liberă și lipsită de orice fel de compromis. Vreau
să respir din nou aerul murdar al orașului, să îmi bată vântul
prin păr, să simt cum mi se strânge pielea pe oase atunci când
uit să mai intru în casă în serile geroase... vreau, îmi doresc
lucruri atât de simple și parcă sunt dependentă de o rutină
plină de ignoranță, acum și mai ieri și tot așa. Mă cufund
fără voia mea într-un iad de foi și scrieri, oameni fără nici
un sens prin viața mea... etc.
Recunosc
că am momente când vin de la muncă noaptea și parcă m-aș așeza
acolo la margine de oraș, să rămân contemplativă, să fiu dată
uitării. Oare ar fi posibil așa ceva, aș putea deveni o umbră
printre atâtea altele? Uite cu ce îmi frământ eu mintea tot mai
des și așa mă pierd în gânduri nu tocmai decente de un om la
vârsta mea. Ai crede că am capul pe umeri, că știu dinainte tot
ce voi face, că viața mea e dintre cele mai ușoare. Ei bine, dacă
ai gândit așa, tare te-ai mai înșelat! Îmi place foarte tare
să-mi complic viața, să mă provoc și apoi să mă detașez ca să
privesc spectacolul. Devine incitat uneori, alteori pur și simplu
adorm ca un simplu spectator la propria-mi viață.
De
curând îmi storc imaginația și memoriile să îmi dau seama dacă
nu cumva eu aparțin unui alt timp, domeniu, univers. Am tot mai des
momente când parcă nu mă potrivesc deloc contextului și tot ce
fac pare a fi exact pe dos așteptărilor. Uite-așa!
Am
căzut într-o adâncă depresie, am construit un imperiu de minciuni
în mintea mea drept răspunsuri la multitudinea de întrebări ce
parcă au invadat deodată ființa mea. Au trecut zile, clipe, eu am
rămas acolo, în abisul gol al depresiei. M-am obișnuit ce e drept
cu atmosfera. Nimeni și nimic nu mă putea scoate de acolo. Știam
că eu îmi eram singura scăpare, dar nu voiam să abuzez de mine
așa că m-am lăsat să cad și mai adânc. Am cunoscut demoni ce
m-au ținut de mână, mi-au cules lacrimile și apoi mi-au
împărtășit chinurile lor. Nu e ușor, știi? Mi-au zis cu o voce
tristă că nu există om fericit, nu există iubire, nu există
nimic. Totul e o iluzie și totul trebuie făcut ca la carte pentru
ca această lume să poată funcționa în continuare. Și atunci eu
de ce mă zbat? Mă întrebam fără să-mi dau seama că ei mă
aud... au rânjit și mi-au explicat că oameni ca mine, care se zbat
să facă acel nimic ce le este predestinat, sunt de fapt creatori de
demoni. Mi-au spus că eu le-am dat naștere când mi-am lăsat
gândurile meschine libere. Atunci când stiloul meu lăsa în urma
lui culoarea imaginației mele, ei respirau profund și se apropiau
tot mai mult de mine. M-am întristat. Nu voiam asta. Nu voiam să
fiu creatoarea unei legiuni... am vrut să renunț. Am vrut să nu
mai scriu în veci!
M-am
aruncat vestejită-n pat și am adormit. Trupul meu se odihnea, dar
mintea scotocea tot mai mult și mai mult, gânduri, versuri,
cuvinte.... în interiorul meu ardea însuși Infernul! Nu aveam
liniște, nu puteam face nimic... trebuia să scriu, cumva gândurile
trebuiau lăsate libere, să dănțuiască în afara mea!
M-am
trezit și am început să mâzgălesc o foaie. Nu mă interesa ce și
cum scriam, eu aveam nevoie de sentimentul clemenței pentru ceea ce
fusesem în stare să gândesc.
Mi-am
primit tortura, mi-am îndurat chinul și am renunțat în final,
acum voiam să scap de tot și toate, voiam iertare.
Sentimentul
pe care mi l-a oferit finalul poemului scris atunci și atașat aici,
a fost unul divin. Mi-am dat seama că iadul pe care l-am creat și-l
măresc zi de zi îmi va pune capăt zilelor cândva, dar nici fără
el nu aș putea continua. Nu mă văd repetând la nesfârșit
aceeași rutină pe care oricum o fac destui. Un om în plus sau în
minus ar face vreo diferență?
Am
ales să mă dedic demonilor mei, să le ofer toată ființa mea
chinuită de gânduri și întrebări poate prea fără sens și până
ce ei îmi vor găsi finalul, tu să fii confesorul meu.
P.S.
Ți-am atașat aici și poemul scris în ziua cu pricina.
Te
îmbrățișez cu drag,
Eva
Vladimir
Sunt
un suflet încătușat,
Plin
de gânduri, cocoșat.
Nu
ajung secole lumină
să
mă pot curăți de vină.
Dincolo
de tot, în neant
Te
regăsesc, iluzie trădătoare
Că-s
un om lipsit de-al său neam
Ce
se identifică-n orice patimă trecătoare.
Ușor,
parcă pe aripi de vis nebun
Închid
ochii, îmi las mintea captivă...
Te
simt, ești tot mai aproape
Tu
ești dorința supremă, iluzia naivă.
Și
mii de amintiri poate
De-ar
umple al meu chin
Știu
că mereu și mereu aș reveni
De
ce? De cum? n-aș putea să răspund...
Port
blestemul unui chip blând,
Te
alung în vise și te venerez ca pe ceva sfânt.
(Acum,
aici, tu ești final de cuvânt).
