Unde ai dispărut
iluzie tomnatică
și ce-ai făcut cu
sufletul meu precar?
Căci trec anii
căutând în van
O clipă de liniște
măcar...
Și cum ai ascuns
gândurile mele fericite
Cu seri târzii de
iarnă rece?
Că eu acum mă caut
prin clipele trecute
Dar nu mă
regăsesc... timpul încet mă irosește.
Nu sunt zile
îndeajuns cât să regăsesc în mine
Un moment din
copilărie când să fi trăit
Intens și cu viteza
a sute de amintiri
O viață-ntreagă
într-un minut p-un pas greșit.
Căci eu, temerară,
tânjesc de secole încoace
În spatele
cuvintelor vechi și mărețe
Să găsesc un sens
al meu sau cum se face
Că-mi lipsește
dintotdeauna și cel mai mic strop de inspirație...
Și caut încontinuu
ca un nebun ce nu înțelege
Un declin normal al
timpului, o epocă ce trece
Deoarece în mintea
mea, când stau de veghe
Între mine și
oameni prăpastia se adâncește.
Rămân doar eu cu
spiritul meu abătut
și tristă-i spun cu
glasul mut
Să nu mă uite, să
nu mă abandoneze în veci
Că altfel aș muri încet,
chinuită de cuvinte seci
Și oameni mult prea
simpli ca să creadă
Că vieții mele nu-i
sunt pradă.
Iubește-mă tu,
umbra spiritului meu
Și adăpostește-mă
cât mai departe
Unde să exist, să
înțeleg doar eu
Fără să-mi pese
de-ale mele păcate.
