Pagini de jurnal

O zi ca oricare alta... prea cald să pot merge pe jos jumătate de kilometru așa că iau un tramvai plin ochi și mirositor. Mă mulțumesc cu situatia asta... zâmbesc și mă gândesc că ar putea fi mai rău. Urc în viteză, compostez un bilet deja folosit(fără să-mi dau seama!) și mă sprijin de un geam.  Până aici nimic important. În căști melodia se schimbă iar eu dau volumul la maxim. Mă pocnește curiozitatea să privesc în jurul meu așa că privirea mea pornește agale în explorare: oameni de toate vârstele, obosiți, transpirați, gălăgioși. Nimic nou. Deodată mi se oprește privirea într-o parte a tramvaiului la 3 metri de mine. Pe un scaun în fața mea recunosc un chip. Aș vrea să îmi continui explorarea, dar privirea pare prinsă pe acel chip, care aparent îmi zâmbește. Nu schițez nimic pentru că mi se pare aproape imposibil ca acel om să se afle în orașul meu... rămân cu privirea ațintită pe el și îl disec în amănunte. Aceiași ochi negri blânzi, același zâmbet cald, același ten bronzat și de fapt exact totul la fel. Când am adunat în mintea mea toate aceste detalii, mi-am amintit instant că trecuse un an de când nu-l mai văzusem căci basmul dintre noi nu se terminase tocmai așa cum sunt obișnuiți copiii. Îmi mușc buzele și întorc privirea fără să schițez vreo expresie. Dintr-odată parcă vreau să merg pe jos, dar ajung în stație și cobor fără măcar să mă uit în urmă. Simt, însă, cum ochii lui mă urmăresc cu interes și privirea lui mă arde în ceafă, dar rezist și merg mai departe. Mereu  mi-am zis că orice s-ar întâmpla, niciodată nu voi reveni la un capitol anterior căci oamenii nu se schimbă niciodată și nu sunt o masochistă să sufăr inutil.
Seara decid să ies la o bere cu o tipă nu prea importantă în viața mea. Avea nevoie de sfaturi în dragoste (de parcă eu dețin adevărul suprem și succesul în dragoste!) și mă găsise pe mine dornică să ies la o gură de aer. Ajung mai repede cu 15 minute, ca de obicei. Mă așez la o masă și mi se aduce imediat un meniu. Ospătărița zâmbește stângaci deoarece nu găsește pe chipul meu nici măcar o iluzie de zâmbet ca să o ajute să se comporte mai natural. Gândesc că dacă aș sta acum să mi se facă un portret conform evului mediu, aș fi un model excepțional... la cât de puțin îmi mișc mușchii feței. Privesc mai departe prin meniu deși știu ce vreau. Îi fac un semn tipei că vreau o bere și că dispar 5 minute până la baie. Înclină capul aprobator și eu mă grăbesc să ies din încăperea aia care duhnea a fum de țigară.

După ce îmi răcoresc fața cu apă rece, revin. La început nu realizez dar pe parcurs ce înaintez spre masa mea, observ că e deja ocupată și (culmea!) nu cu tipa pe care o așteptam. Ajung la masă. Tipul din tramvai se ridică… zâmbește politicos, îmi trage scaunul și mă poftește la masă. Unde dracu mi-e capul? Iubesc sentimentul de curtare, nu mă avânt prea tare niciodată, dar îmi place să mă joc, recunosc. Mă așez și îl privesc împietrită. Aștept să spună el ceva primul. Zice:
- Bună Cezara.
Înghit în sec și răspund fără glas. Nu mă simțeam deloc bine în prezența lui. Voiam să plec. Pfff, tipa asta deja întârzia!! Încerc să-mi păstrez calmul și schițez un zâmbet strâmb. El începe a râde. Se amuză bine apoi spune:
- Mi-a fost dor de tine...
- Mda.. aproape te cred. Nu e ca și cum ai fi fost plecat în celălalt colț al lumii și tehnologia nu ar fi fost încă inventată!
Mi-am dat seama imediat de răutatea cuvintelor mele și am rectificat atât cât am putut:
- Îmi cer scuze. Pur și simplu îmi este greu să cred că ți-ar fi fost vreo clipă dor de mine. E simplu. Ochii care nu se văd se uită... înțelegi?
Chiar și după cele spuse, chipul lui a păstrat aceeași tentă de blândețe, exagerată din punctul meu de vedere, și mi-a replicat:
- Nu există motiv să mă scuz și nici să mint. Îți spun ce gândesc și vreau să avem o discuție ca între adulți. Atât.
- Ce ai vrea să discutăm? Ți se pare că aș mai avea ceva de spus?
Tonul meu era rece. Nimic nu îi inspira vreo urmă de curiozitate sau bunătate față de el. Îmi imaginam că vrea să își ceară iertare pentru modul în care m-a părăsit și pentru scuza penibilă pe care o folosise la acel moment. Dacă era așa cum mă gândeam eu, nici în ruptul capului nu aveam de gând să îi ofer satisfacție deoarece mi se pare corect să simtă și el măcar 10% din cât am simțit eu când am rămas în aer, dependentă de un motiv real să mă detașez de el. Brusc am observat să îmi transpiră mâinile și mi le izbesc ușor de genunchi. Nu mai aveam răbdare. Nu voiam să îmi zică nimic. M-am uitat subtil la ceasul de pe peretele barului și am realizat stupefiată că tipa întârziase deja jumătate de oră(mă gândeam că ar fi fost mult mai mult!)
El mă privea fără să spună nimic. Întrebarea mea îl pusese pe gânduri și nu știa ce să mai zică probabil. Mă înșelasem. Zâmbi ușor la un moment dat și se apucă să îmi spună câte în lună și în stele. Nu mă puteam concentra la ce vorbea el. Îl vedeam cum gesticulează și își mișcă buzele din ce în ce mai tare, dar tot ce îmi trecea prin cap erau momentele în care el își folosea buzele pentru alte activități mai incitante. În mintea mea se derula o fostă relație, un eșec total în urma căruia mi-a plâns sufletul. Mă chinuiam degeaba așa că l-am întrerupt brusc:
- De ce ești aici? Mă urmărești cumva?
Mă privi uimit. Uimire adevărată, nimic falsificat în privirea lui. Începe a râde apoi continuă:
- Cum îți spuneam, nu te pot uita. A fost o întâmplare să te revăd în tramvai. Nu am venit în orașul ăsta intenționat să vorbim, dar dacă tot sunt aici, de ce să nu o fac și pe asta?
- Nu mă poți uita pentru că ai remușcări? Ăsta da motiv plauzibil.
M-am ridicat să plec. Nici nu mă atinsesem de bere căci îmi trecuse tot cheful. Brusc m-a prins de mână și am simțit cum sângele îi fierbea în tot corpul. Toată blândețea dispăruse de pe chipul lui simpatic. Parcă înnebunise deodată. Ochii mă priveau iar buzele se mișcau încet ca într-un dans în timp ce le mușca. Mâna lui mă strângea din ce în ce mai tare iar eu așteptam curioasă cuvintele lui.
- Nu pleca încă.  Nu vreau să te supăr. Uite, îmi pare rău pentru ce a fost, dar nu pot schimba trecutul și îmi este peste puteri să te fac să mă ierți, din câte văd. Oricât de tare m-ai urî, cred că o discuție nu ți-ar dăuna atât de tare!
Tonul vocii creștea odată cu părerile lui de rău. Mi-am dat seama că se enervase destul de tare. Bun, mi-am zis. Mi-am tras mâna din strânsoarea lui și am luat o atitudine defensivă. Nu exista nici un motiv pentru care eu eram nevoită să-i ascult confesiunile.
- Dragule, ai avut destul timp să îți ceri scuze. A trecut un an. Am și eu limitele mele, dar mai ales deminitate. Nu mă interesează că nu poți dormi tu noaptea din vina a ceea ce ai făcut. Eu am trecut peste. Pentru mine ai fost o lecție de viață, nicidecum prințul din poveste. Să ai o viață frumoasă!
L-am lăsat să mă privească plecând. Zâmbeam satisfăcută. Asta era discuția la care visam eu de un an. Se întâmplase. Viața mea oricum continua, dar acum aveam un motiv în plus să zâmbesc.