Iubirea, un tablou de sentimente

El mă privea ca și cum între noi se așezase un zid pe care nu era dispus nici unul dintre noi să-l cațere sau să-l distrugă. Ne era frică la amândoi să ne implicăm mai mult căci ajunsesem într-un punct în care vorbeam despre chestii serioase și brusc toată distracția ce o aveam la început, dispăruse fără să ne dăm seama. Timpul ne mutilase relația iar noi ne mințeam în continuare că  ne este bine, că vom trece peste orice, dar de fapt noi ne lăsam inspirați de benzi desenate. Nimic nu era logic, nimic nu era bine, nimic nu era atemporal între noi căci ajunsesem dependenți să ne simțim bine fără să ne simțim unul pe celălalt. Basmul meu ajunsese din nou la final iar eu strângeam din dinți căci tot ce am spus mai sus nu era un motiv îndeajuns să pot pleca resemnată. Până la urma urmei, aveam și eu o conștiință, una defectă, dar totuși o conștiință.

L-am privit cu ură, cu silă, cu durere și în aceeași măsură cu iubire, cu drag, cu dor. M-am ridicat de pe fotoliu și m-am apropiat de geam. Voiam să privesc natura. La naiba, de fapt îmi doream să o simt, să ies afară și să respir aerul curat, să alerg prin iarba crudă, să mă bucur de soare. În schimb, eram acolo lângă el, respiram un aer sufocant și mă intoxicam cu tot ce nu avea nici o legătură cu natura. Am închis ochii și am tras aer adânc în piept înainte să mă întorc spre el și să îi spun cu jumătate de glas:

-         Știi ce mă ține aici?

El stătea în continuare întins pe canapea cu țigara în mână contemplând tavanul. A ridicat capul și m-a privit cu curiozitate apoi mi-a zis:

-         Știu sigur că nu sunt eu motivul.

-          Mda... vreau să plec, știi cât de tare îmi doresc să plec?

-          Știu, dar nu poți. De ce nu poți? Pleacă!

Vocea lui a căpătat ușor un ton agresiv iar eu mi-am strâns pumnii de nervi. Nu știam cum să îi spun mai bine că iubirea nu mă poate ține în veci lângă cineva pentru că iubirea este un sentiment care mai mult încătușează decât eliberează în zilele noastre. Eu căutam anormalul, acel gen de iubire ce naște dileme și controverse, căutam uragane și ploi torențiale, discuții interesante și provocatoare.

-          De ce nu pleci? m-a întrebat oarecum frustrat.

-           Te deranjează prezența mea?

-         Mă deranjează și mă bucură în același timp. Cum naiba e așa ceva posibil? De ce nu pot să simt doar un singur lucru alături de tine? De ce mereu trebuie să fie așa complicat?

S-a ridicat și a stins țigara în scrumieră. Stătea la marginea canapelei cu capul în mâini. În continuare îl priveam fără să știu ce să fac.

-    Dragule, tu ești un suflet simplu, mă tem că nu poți înțelege pe deplin multitudinea sentimentelor și faptul că uneori ele ne lovesc din plin dar niciodată într-un mod singular. Știu ce simți, asta simt și eu. Mă simt prinsă în ceva ce îmi place, dar însăși ideea de a fi prins mă deprimă din ce în ce mai tare. Vreau să evadez, să gust libertatea ca apoi să mă întorc la tine din nou deși asta este împotriva principiilor mele....

El s-a ridicat și a venit alături de mine. Stătea în fața mea și mă privea mai serios decât o făcuse vreodată. Atunci mi-am amintit brusc toate momentele noastre când era simplu și nu aveam nevoie de cuvinte ca să ne înțelegem. Unde dispăruseră momentele alea? Cum am reușit să ne nenorocim singurul lucru care ne ținea împreună și care era cel mai important?

-    Știi că nu te voi opri dacă vrei să pleci, însă înainte să faci asta vreau să știi că ești singura persoană care a reușit să mă dezbrace de tot ce sunt eu ca om. Mi-ai descoperit cele mai întunecate gânduri, mi-ai răstălmăcit orice am simțit vreodată, m-ai făcut să mă întreb serios dacă eu chiar am mai experimentat iubirea înaintea ta, mi-ai mângâiat fără teamă sufletul nenorocit, te-ai alimentat cu felul că eram un distrus când m-ai cunoscut și așa mi-ai dat lumea peste cap. Persoanele pe care le atingi în acest sens nu te vor putea uita vreodată indiferent care e motivul pentru care pleci la un moment dat din viața lor și am impresia că faci asta intenționat. Îți este simplu să empatizezi, îi faci pe ceilalți să se atașeze, le imiți caracterul până le intri sub piele și apoi te hrănești asemeni unui parazit cu tot ce dețin ei ca într-un final să te plictisești și să îți întorci spatele. Sincer îți spun, nu știu dacă să te disprețuiesc sau să te admir.

Ochii lui erau în lacrimi. L-am luat în brațe căci nu mai voiam să mă privească. Știam amândoi că avea dreptate, nu mai avea nevoie de confirmare din partea mea. În acel moment mă simțeam mândră de el căci era singurul care mă văzuse ce sunt cu adevărat și tocmai pentru că în privirea mea nu era rușine ci mulțumire, m-am ferit. Cred că ăsta era ultimul pe care-l mai putea îndura.

Relația noastră fusese asemeni unui fulger ce luminează orașul pentru o secundă apoi dispare pentru totdeauna. Noi ne-am consumat într-un timp delimitat de cei din jurul nostru și nu am căutat nimic care să ne ajute să ne prelungim delirul. Eu eram muza lui iar el era sursa mea de energie până când ne-am secat amândoi și ne-am trezit două trupuri goale printre cearșafuri dar fără nici un  context în care să ne încadrăm. Nu mai exista magia ce o construisem în jurul nostru, eram doi oameni simpli ce aveau în cel mai bun caz o aventură de-o noapte. Ne-am dat seama că eram doi străini ce nu doresc să se mai caute a doua zi căci nu mai eram unici, nu mai cream din iubirea noastră, un colț de rai pe care-l vedeam și înțelegeam doar noi.

Am lăsat mâinile pe lângă corp iar el s-a dat un pas înapoi. Chipul lui era întunecat de teamă și poate furie. Într-un final, după ce focul dintre noi s-a stins și am aruncat armele, ajunsesem pe aceeași lungime de undă: ne era ciudă că pentru o secundă ne îmbătasem cu iluzia că eram la fel când noi de fapt eram definiția antagoniei. M-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat pe frunte apoi mi-am luat ghiozdănelul cu puținele lucruri pe care le aveam la el. M-am apropiat de ușă, am apăsat clanța și am privit spre el. Rămăsese acolo stană de piatră. Nici nu îndrăznea să mă privească. Am înghițit în sec și am zis:

-       Tu ești singurul om care m-a văzut din prima exact așa cum sunt și a rămas lângă mine pentru că așa distrus cum erai, aveai nevoie de cineva la fel de distrus lângă tine. Noi nu ne diferențiem cu nimic față de restul oamenilor, suntem la fel de egoiști, iar dacă ceea ce am împărtășit noi a fost cu adevărat măcar o fărâmă de iubire, atunci să știi că vei rămâne și singurul cu care am făcut asta pentru că dezbrăcându-te pe tine de toate secretele, gândurile negre, sentimentele, m-am lăsat dusă de val și m-ai dezbrăcat și tu de toate inhibițiile, nebuniile și cele mai ascunse dorințe. Nu îmi mai doresc să simt așa ceva vreodată pentru că într-un fel sau altul simt că ne datorez nouă asta și faptului că nu am curajul să rămân ca să lupt. Sunt o cauză pierdută dragule, mereu am fost, dar tu știai asta deja.

Am ieșit și am închis ușa în urma mea. Pentru o secundă am realizat că avea să fie pentru ultima oară când aveam să fac asta printre multe altele, însă parcă asta mă făcea să mă simt o străină pentru lume din nou. 

Corespondență 24: Siguranță sau amăgire?

Dragul meu,

În aceste clipe singuratice, eu îmi desfășor destinul în fața timpului fără să îmi pese prea mult de cicatricile pe care le las în urmă. Pur și simplu duc o luptă cu mine însămi pornită de la o simplă întrebare: se merită să speri, să te zbați, să lupți pentru oameni? Tu mi-ai spune că da, tu ai fost și vei rămâne mereu partea mea optimistă, însă eu, în esență sunt o pesimistă convinsă și acest lucru nu mă deranjează câtuși de puțin pentru că nu vreau să înțeleg toate acele discursuri motivaționale care răsună peste tot prin mediul televizat. Eu vreau să fiu o parte a acestei lumi, dar fără să mi se impună cum să fiu sau cum să acționez. Sunt și am fost mereu un simplu om cu vise mărețe și speranțe de cele mai multe ori mai grele decât pot umerii mei duce, dar nu m-am plâns de acest lucru. Singura mea greșeală din acest punct de vedere a fost că m-am plâns de neajunsuri doar pentru că vedeam că alții au și eu nu, neștiind în sinea mea că pot descoperi în mine forța necesară să trec peste orice atât timp cât las egoismul să mă domine. Știi cum e? Închizi ochii și odată cu ei închizi și acea parte din tine care se pierde în deznădejde de fiecare dată când ești dezamăgit de către cineva drag. Cred cu tărie în magie, însă nu în cea clasică ci în acel tip de magie care te face să îți dai ochii peste cap atunci când vezi suferința celor din jur și știu că te vei încrunta la ce am spus, dar lasă-mă să-ți explic: majoritatea oamenilor din zilele noastre tânjesc după chestii materiale pentru că au fost învățați de mici că siguranța se regăsește în acest fel. Dacă ai o casă, o masă etc, ești fericit că te simți în siguranță, dar voi oameni nebuni chiar credeți că acesta este cel mai înalt grad de stabilitate pe care-l puteți accede? Aș da ochii peste cap pentru asemenea oameni.

Vorbesc de siguranță pentru că de-a lungul timpului, viața mi-a arătat care este sursa tuturor sentimentelor noastre. Din siguranță se naște tot ce simți, tot ce experimentezi. Până și frica se naște din siguranță, mai exact din lipsa ei. Noi, ca oameni ne desăvârșim și nu ne mai tratăm cu măști doar atunci când ne simțim în siguranță undeva sau alături de cineva. De aici se creează tot felul de relații interumane, pe care noi le numim în diverse feluri, însă cele pe care le admir cu adevărat sunt prieteniile. Poți găsi oriunde ai căuta definiții ale acestui tip de relație interumană, însă pe cât de ușor este să găsești acea definiție, pe atât de greu este să găsești dovada vie că acest lucru și există. Pentru mine, aceasta este relația supremă ca și ființe superioare animalelor căci din ea se pot dezvolta conexiuni ce durează o viață întreagă.

Revenind la acest tip de sentiment, aș vrea să îți descriu o situație: de multe ori mi s-a întâmplat să empatizez, fie că am vrut, fie că nu. Cu toate acestea, persoana de lângă a simțit siguranța și nu empatia. Acest lucru a dus la a mă transforma într-un bun ascultător și când am mai fost întrebată referitor la cine mă ascultă pe mine, am răspuns mereu cu zâmbetul pe buze că tu ești acela. Tu mă cunoști mai bine decât oricine, tu ai încredere absolută în mine chiar și atunci când eu eșuez la asta, tu mă ajuți să pun pe foi gândurile mele chiar și cele mai negre și tu ești acolo să mă iei în brațe noapte de noapte pentru a-mi oferi siguranța de care am nevoie, dar pe tine te pot simți și vedea doar eu pentru că, în definitiv tu ești o parte din mine. Restul habar nu au că siguranța mea e acolo unde ești tu și tu ești într-un final, singurul meu prieten care nu mă va dezamăgi vreodată orice ai face. Uite, de aceea atunci când închid ochii și las magia să mă cuprindă, când scriu și mă pierd printre cuvinte, nu mai simt nimic. Acest moment, fix acum când ascult muzică și scriu fără să gândesc prea mult ce scriu, este exact ce mi-a prescris medicul. Asta este siguranța mea și nu cred că ar putea vreodată ceva sau cineva să îmi ofere o perspectivă mai bună de atât.

Dragul meu, eu sunt un om simplu. Pot desăvârși sau pot distruge căci extremele mă atrag prea mult pentru a lăsa nuanțe de gri în urmă. Pot simți tot ce simt ceilalți sau pot alege să nu simt nimic. Pot alege să mă fac înțeleasă, dar de cele mai multe ori aleg să nu fac asta. Tot ce iubesc cu adevărat este că mă aflu într-un război contratimp cu mine însămi iar asta-mi ocupă tot apetitul de viață. Tu ești acolo când mă întreb curioasă dacă se merită să cred că în afară de tine, în lume există oameni asemeni mie. Tu mă privești cum râd, cum mi se întunecă fața, cum mă crispez și țip.... cum cedez ca apoi să mă opresc brusc, să mă ridic și să plec cu același zâmbet pe buze cu care a început totul. Tu-mi înțelegi extremitatea, îmi oferi singuranța, dar eu caut dovada vie a acelei legături ce-mi poate topi inima și mă poate ține acolo, lângă un om pentru totdeauna.  

Corespondență 23: Libertatea
Dragul meu,
M-am închis în cameră ca să îmi liniștesc gândurile căci sunt din nou în derivă. Nu știu exact cărui fapt îi datorez acest aspect tulburător al vieții mele, dar ideea este că dincolo de norii grei și stropii reci de ploaie, nu găsesc nici un soare la orizont și știu cu siguranță că astrul vieții mele nu s-a stins încă, altfel inima mea ar fi scrum deja. Cu fiecare zi care trece îmi simt spiritul mai atins de mizerabila lume în care trăiesc, de mizeriile care se târăsc alene prin fața mea și nu pot face nimic în privința asta pentru că eu sunt o simplă statuie de piatră cu suflet. Asta am eu diferit față de o statuie obișnuită, eu simt în interiorul meu fiorii reci ai ploii, emoțiile dătătoare de viață ale unei priviri plină de iubire...
Mi-au spus prin cărți oameni morți că eu sunt un animal social și că tot ce fac este în strânsă legătură cu ceilalți fie că eu văd asta sau nu. Până aici sunt de acord, dar când vine vorba de exprimarea tuturor gândurilor pentru simplul motiv că suntem obligați să conviețuim, mi se cutremură inima de scârbă. Tot ce știu și ce am învățat de mică a fost din cărțile prin care autorii au rămas nemuritori și mi-am găsit așa un scop pentru viața care mi-a fost dăruită. Nu vreau să-mi împărtășesc gândurile decât cu tine pentru că ești singurul care mă poate înțelege și trag nădejde că încă suntem ca la început, ca în prima zi când te-am simțit lângă mine, privindu-mă deși nimeni altcineva nu te vedea. Nu recunosc nici o entitate care m-ar pedepsi pentru gândurile mele pentru că atunci când scriu simt ce înseamnă libertatea, o simt curgând prin venele mele firave și energizându-mi inima șocată de prea multă falsitate la care ia parte zilnic. Simt cum mi se deschid aripile și pot să-mi iau zborul spre cerul infinit lăsând în urmă toate gândurile, regretele și greșelile. Rămân doar cu amintirile în zbor, dar zâmbesc inocent ca atunci când eram un copil ce se bucura de clipele neatinse încă de noțiunea responsabilității.
Știu că mă vei contrazice și vei zice că libertatea, asemeni timpului este o noțiune abstractă, dar vreau să știi că atunci când închid ochii și ascult notele muzicale de-ale vreunei melodii preferate, inima tresaltă, trupul se relaxează iar degetele aleargă vesele pe tastatură pentru a-ți descrie ție ce gust are libertatea. Acolo, printre cuvintele mele, îți creez o imagine complexă a ceea ce simt eu. Libertatea... un cuvânt folosit deseori cu un sens mult prea fizic, acest concept care naște fiori reci de plăcere nu ar trebui folosit de nimeni care nu înțelege că libertatea nu se compară cu nimic lumesc. Tu știi despre ce vorbesc, tu simți tot ce simt eu, tu cunoști limitele trupului meu și știi că nu voi renunța niciodată la astfel de senzații pentru că am doar această șansă la viață și nu vreau să o ratez pentru nimic în lume, fie că e vorba de vreo poziție socială, financiară sau orice ar însemna „țel” în acest secol debusolant. Eu îmi doresc să simt fiecare clipă asemeni fiecărei sorbituri dintr-o băutură, vreau să visez asemeni unui copil și să am puterea să plec atunci când nu-mi mai găsesc locul. Nu vreau o viață dictată de bani și alte necesități impuse de societate, eu vreau să îți arăt că toate acele concepte despre care ei spun că sunt abstracte sau relative, există, dar cu un preț. Trebuie să mă strângi puternic în brațe și să crezi în mine căci dincolo de nori, soare și orizont este o altă viață. Dincolo de moarte, de tristețe și durere, este o altă viață. Doar libertatea de care îți vorbesc poate să te facă să vezi asta.
Tu nu ești slab de îngeri, tu nu ai îngeri și de aia mă ai pe mine să te îndrum așa cum mă îndrumi și tu pe mine. Hai să ne eliberăm de lanțurile societății și să ne creăm propria lume din vise și nopți calde de vară!
E.V.

Din adâncul inimii mele plăpânde
Și din negrul nopții înstelate,
Am căutat cuvinte potrivite
Simple, dar însemnate...

Si-am vrut sa ți le ofer
Fără sa-mi doresc ceva înapoi
Însă,doar eu, suflet naiv
Visam pentru amândoi.

Si-a trecut timpul nepăsător,
La durerea mea lumeasca
Iar inima-mi cuprinsa de dor
A uitat sa mai iubească. ..

S-a pierdut astfel finalul fericit
Și prințul care nu a mai ajuns
Căci sufletul mult prea chinuit
Si-a căutat fericirea îndeajuns
[Pentru o viață limitata-n toate]
Și s-a aruncat, brav, în realitate.

Arhiva personala ( Amintiri în rime 12. 06. 2016)

Dragul meu,

Cred că trăiesc într-o dilemă: ori sunt în contratimp ori sunt în afara lui căci de cele mai multe ori nu simt trecerea lui prin viața mea și asta doare căci nu-mi pot crea amintiri ori poate nu reușesc eu să-mi amintesc acele amintiri...sunt asemeni unui fluture în bătaia vântului furios. Mă trezesc după viitură cu durere și lovituri pe care numai eu le văd și simt. Mereu, dar mereu sunt singură în astfel de momente căci sufăr de o boală ce mă macină pe zi ce trece: neîncrederea în oameni. Am încercat, îți jur că ăsta e adevărul, dar de fiecare dată am fost dezamăgită și m-am regăsit în cărți, apusuri calde de soare și mângâierile vreunui animăluț vagabond. Mă identific fără să vreau cu aproape orice nu este uman căci doar aici sunt acceptată așa cum sunt, aici nimeni nu vrea să mă schimbe, nimeni nu mă critică.
Citisem la un moment dat gândurile lui Nichita Stănescu despre artă și talent. Acolo mi-am găsit răspunsul la întrebarea: de ce artiștii sunt mereu răstigniți de către ordinari? Lumea care se întinde dincolo de viziunea unui om căruia nu i-a fost dăruit talentul este bogăția spirituală a unui artist, este revelația ce naște arta acestuia. Cum ar putea să înțeleagă un novice sau un dezinteresat ce face un artizan? Autorul spunea că talentul se revarsă asupra omului prin revelație și nu prin muncă, de aceea istoria ne arată că acei oameni au fost uneori copleșiți de intensitatea artei ce le străbătea mintea și corpul ducând astfel la fel de fel de finaluri nu prea fericite. Un om talentat nu este neapărat și destul de puternic să înțeleagă revelația și să o facă înțeleasă lumii întregi. Este adevărat că artistul este mijlocitorul dintre artă și om, dar nu de fiecare dată mesajul este transmis pentru a fi înțeles pe deplin. Undeva trebuie să existe un mister, altfel nu s-ar mai numi artă. Nu-i așa că e mai interesant când te intrebi ce a vrut să spună artistul prin opera sa? Ajungi să simți infinitul în toată intensitatea lui prin corpul tău și astfel găsești cuvintele potrivite să formulezi răspunsul. Arta este menită să te poarte pe culmi mărețe despre care au scris anticii și pe baza cărora au formulat adevăruri ce au fost ponegrite secole la rând urmând ca într-un final să fie acceptate ca fiind adevăruri absolute. Nu te gândi că arta este limitată, ea se regăsește în orice atât timp cât ții ochii și sufletul deschiși.
Sufletul însuși este o creație artistică a unui anonim. Cu el simțim ceea ce trupul nu poate, gândim ceea ce mintea nu e capabilă și atât timp cât sălășluiește în carcasa din carne și os, deținem nemurirea. Am putea spune că suntem un fel de semizei, fără puteri magnifice dar cu simțul artistic, acel simț care, dacă este accesat și dezvoltat, transformă omul în artist și-l așează în paginile de istorie ale omenirii ca semn de mulțumire și îi oferă numelui acestuia nemurirea printre generațiile ce vor veni. Așa cum am descoperit de când eram copil că fericirea se regăsește în lucrurile mici așa am observat că asta înseamnă mereu altceva pentru fiecare în parte. Pentru mine, fericirea se găsește în meșteșugirea cuvintelor. Eu sunt olar, sculptor, pictor al cuvintelor. Eu pot să descriu infinitul printr-un zâmbet sau printr-o poezie căci nu mi-e frică să recunosc că am simțit atingerea acestuia.
Cu toate acestea, istoria se repetă. Artiștii adevărați vor cunoaște distrugerea trupului de timp și a minții de către alții care nu înțeleg și nici nu vor să înțeleagă că sensul vieții, oricare ar fi el pentru fiecare, regăsește în mare parte arta ca fiind fericirea supremă. Omul îngust la minte crede că poate limita arta și că poate defini noțiuni abstracte asemeni fericirii, libertății, iubirii. Omul întru totul este deseori absurd iar de partea lui sunt mai mulți căci niciodată nu i-a fost ușor unui geniu să transmită ceea ce lumea a adoptat secole mai târziu. Trăiesc totuși cu speranța, care în fond este arta de a continua când totul se destramă în jurul tău, că la un moment dat oamenii vor realiza că arta nu se măsoară în bani și alte chestiuni materiale ci în plenitudinea sentimentelor oferite sufletului la momentul interacționării acestuia cu ea. Arta nu are nevoie de bani ci de înțelegere, artiștii morți nu au nevoie de bani, noi suntem datori față de ei să transmitem generațiilor viitoare mesajul lor. Nu totul se rezumă la bani căci dacă vrei să înțelegi asta, trebuie să știi că există artă și în a face bani: se numește simbioză între suflet și minte iar de la acest fenomen se pot face mult mai multe decât doar bani. După cum observi din puținele mele exemple, arta o regăsești în orice atât timp cât știi ce cauți.
Dragul meu, îți doresc din toată ființa mea să simți atingerea artei asupra vieții tale și să te bucuri de fiecare secundă care îți este oferită căci timpul este scurt și noi suntem prea mici în misterul vieții ca să-l deținem.
E.V.

Acolo unde visele se tranforma-n realitate
Și cuvintele capătă o alta însemnătate,
Acolo ti-am dăruit tot ce am eu,
Te-am lăsat în grija sufletului meu.

Printre amintiri, regrete și poate lacrimi,
Te visez, încă te simt aproape
Te caut si-l găsesc pe Nimeni
Rânjindu-mi un mare Poate...
Mă afund în abisul speranțelor deșarte
Și disper asemeni unui sinucigaș patetic.
În loc sa mă ridic, sa merg mai departe,
Eu mă așez, te plâng, mă împiedic. ..
de umbra ta, de tot de ai lăsat în urma!
M-ai lăsat în brațele timpului nemilos
Sa cunosc tăcerea și trecerea lui
Si-ai plecat crezând ca am sa mor
Pierduta-n căutarea sinelui...
Arhiva personala ( Amintiri în rime 02.07.2016)

Pagini de jurnal

O zi ca oricare alta... prea cald să pot merge pe jos jumătate de kilometru așa că iau un tramvai plin ochi și mirositor. Mă mulțumesc cu situatia asta... zâmbesc și mă gândesc că ar putea fi mai rău. Urc în viteză, compostez un bilet deja folosit(fără să-mi dau seama!) și mă sprijin de un geam.  Până aici nimic important. În căști melodia se schimbă iar eu dau volumul la maxim. Mă pocnește curiozitatea să privesc în jurul meu așa că privirea mea pornește agale în explorare: oameni de toate vârstele, obosiți, transpirați, gălăgioși. Nimic nou. Deodată mi se oprește privirea într-o parte a tramvaiului la 3 metri de mine. Pe un scaun în fața mea recunosc un chip. Aș vrea să îmi continui explorarea, dar privirea pare prinsă pe acel chip, care aparent îmi zâmbește. Nu schițez nimic pentru că mi se pare aproape imposibil ca acel om să se afle în orașul meu... rămân cu privirea ațintită pe el și îl disec în amănunte. Aceiași ochi negri blânzi, același zâmbet cald, același ten bronzat și de fapt exact totul la fel. Când am adunat în mintea mea toate aceste detalii, mi-am amintit instant că trecuse un an de când nu-l mai văzusem căci basmul dintre noi nu se terminase tocmai așa cum sunt obișnuiți copiii. Îmi mușc buzele și întorc privirea fără să schițez vreo expresie. Dintr-odată parcă vreau să merg pe jos, dar ajung în stație și cobor fără măcar să mă uit în urmă. Simt, însă, cum ochii lui mă urmăresc cu interes și privirea lui mă arde în ceafă, dar rezist și merg mai departe. Mereu  mi-am zis că orice s-ar întâmpla, niciodată nu voi reveni la un capitol anterior căci oamenii nu se schimbă niciodată și nu sunt o masochistă să sufăr inutil.
Seara decid să ies la o bere cu o tipă nu prea importantă în viața mea. Avea nevoie de sfaturi în dragoste (de parcă eu dețin adevărul suprem și succesul în dragoste!) și mă găsise pe mine dornică să ies la o gură de aer. Ajung mai repede cu 15 minute, ca de obicei. Mă așez la o masă și mi se aduce imediat un meniu. Ospătărița zâmbește stângaci deoarece nu găsește pe chipul meu nici măcar o iluzie de zâmbet ca să o ajute să se comporte mai natural. Gândesc că dacă aș sta acum să mi se facă un portret conform evului mediu, aș fi un model excepțional... la cât de puțin îmi mișc mușchii feței. Privesc mai departe prin meniu deși știu ce vreau. Îi fac un semn tipei că vreau o bere și că dispar 5 minute până la baie. Înclină capul aprobator și eu mă grăbesc să ies din încăperea aia care duhnea a fum de țigară.

După ce îmi răcoresc fața cu apă rece, revin. La început nu realizez dar pe parcurs ce înaintez spre masa mea, observ că e deja ocupată și (culmea!) nu cu tipa pe care o așteptam. Ajung la masă. Tipul din tramvai se ridică… zâmbește politicos, îmi trage scaunul și mă poftește la masă. Unde dracu mi-e capul? Iubesc sentimentul de curtare, nu mă avânt prea tare niciodată, dar îmi place să mă joc, recunosc. Mă așez și îl privesc împietrită. Aștept să spună el ceva primul. Zice:
- Bună Cezara.
Înghit în sec și răspund fără glas. Nu mă simțeam deloc bine în prezența lui. Voiam să plec. Pfff, tipa asta deja întârzia!! Încerc să-mi păstrez calmul și schițez un zâmbet strâmb. El începe a râde. Se amuză bine apoi spune:
- Mi-a fost dor de tine...
- Mda.. aproape te cred. Nu e ca și cum ai fi fost plecat în celălalt colț al lumii și tehnologia nu ar fi fost încă inventată!
Mi-am dat seama imediat de răutatea cuvintelor mele și am rectificat atât cât am putut:
- Îmi cer scuze. Pur și simplu îmi este greu să cred că ți-ar fi fost vreo clipă dor de mine. E simplu. Ochii care nu se văd se uită... înțelegi?
Chiar și după cele spuse, chipul lui a păstrat aceeași tentă de blândețe, exagerată din punctul meu de vedere, și mi-a replicat:
- Nu există motiv să mă scuz și nici să mint. Îți spun ce gândesc și vreau să avem o discuție ca între adulți. Atât.
- Ce ai vrea să discutăm? Ți se pare că aș mai avea ceva de spus?
Tonul meu era rece. Nimic nu îi inspira vreo urmă de curiozitate sau bunătate față de el. Îmi imaginam că vrea să își ceară iertare pentru modul în care m-a părăsit și pentru scuza penibilă pe care o folosise la acel moment. Dacă era așa cum mă gândeam eu, nici în ruptul capului nu aveam de gând să îi ofer satisfacție deoarece mi se pare corect să simtă și el măcar 10% din cât am simțit eu când am rămas în aer, dependentă de un motiv real să mă detașez de el. Brusc am observat să îmi transpiră mâinile și mi le izbesc ușor de genunchi. Nu mai aveam răbdare. Nu voiam să îmi zică nimic. M-am uitat subtil la ceasul de pe peretele barului și am realizat stupefiată că tipa întârziase deja jumătate de oră(mă gândeam că ar fi fost mult mai mult!)
El mă privea fără să spună nimic. Întrebarea mea îl pusese pe gânduri și nu știa ce să mai zică probabil. Mă înșelasem. Zâmbi ușor la un moment dat și se apucă să îmi spună câte în lună și în stele. Nu mă puteam concentra la ce vorbea el. Îl vedeam cum gesticulează și își mișcă buzele din ce în ce mai tare, dar tot ce îmi trecea prin cap erau momentele în care el își folosea buzele pentru alte activități mai incitante. În mintea mea se derula o fostă relație, un eșec total în urma căruia mi-a plâns sufletul. Mă chinuiam degeaba așa că l-am întrerupt brusc:
- De ce ești aici? Mă urmărești cumva?
Mă privi uimit. Uimire adevărată, nimic falsificat în privirea lui. Începe a râde apoi continuă:
- Cum îți spuneam, nu te pot uita. A fost o întâmplare să te revăd în tramvai. Nu am venit în orașul ăsta intenționat să vorbim, dar dacă tot sunt aici, de ce să nu o fac și pe asta?
- Nu mă poți uita pentru că ai remușcări? Ăsta da motiv plauzibil.
M-am ridicat să plec. Nici nu mă atinsesem de bere căci îmi trecuse tot cheful. Brusc m-a prins de mână și am simțit cum sângele îi fierbea în tot corpul. Toată blândețea dispăruse de pe chipul lui simpatic. Parcă înnebunise deodată. Ochii mă priveau iar buzele se mișcau încet ca într-un dans în timp ce le mușca. Mâna lui mă strângea din ce în ce mai tare iar eu așteptam curioasă cuvintele lui.
- Nu pleca încă.  Nu vreau să te supăr. Uite, îmi pare rău pentru ce a fost, dar nu pot schimba trecutul și îmi este peste puteri să te fac să mă ierți, din câte văd. Oricât de tare m-ai urî, cred că o discuție nu ți-ar dăuna atât de tare!
Tonul vocii creștea odată cu părerile lui de rău. Mi-am dat seama că se enervase destul de tare. Bun, mi-am zis. Mi-am tras mâna din strânsoarea lui și am luat o atitudine defensivă. Nu exista nici un motiv pentru care eu eram nevoită să-i ascult confesiunile.
- Dragule, ai avut destul timp să îți ceri scuze. A trecut un an. Am și eu limitele mele, dar mai ales deminitate. Nu mă interesează că nu poți dormi tu noaptea din vina a ceea ce ai făcut. Eu am trecut peste. Pentru mine ai fost o lecție de viață, nicidecum prințul din poveste. Să ai o viață frumoasă!
L-am lăsat să mă privească plecând. Zâmbeam satisfăcută. Asta era discuția la care visam eu de un an. Se întâmplase. Viața mea oricum continua, dar acum aveam un motiv în plus să zâmbesc.