Pagini de jurnal...

Adesea seri răcoroase pătrund pe geam

și îmi inundă sufletul pribeag

parfum ușor de primăvară, de stele somnoroase

mă duc cu gândul la un june drag.

Răsfoiesc pagini noi dintr-o carte oarecare,

cu gândul rămas meditativ...

recunosc, sunt fascinată de cuvinte

și mă întreb: oare nu e în spiritul meu nativ?

Îmi întind picioarele în fotoliu,

aprind o lampă veche și încep să citesc.

Răcoarea serii, cuvintele năstrușnice și visele

adună în mine izul unei magii de primăvară,

un basm contemporan, trăit odinioară.

N-ar ajunge toți pașii timpului

ca eu să-mi satur sufletul de lume

vicii, păcate, iluzii și contraste

ele toate sunt în mine, esența gândului.

Pătrund avid în dansul amintirilor

și las noaptea să așeze pe umerii mei

un val de tăcere, o binecuvântată oprire în timp

căci lumea își continuă mișcarea, dar eu rămân aici, uitată-n gând.

Vanitatea unui moment de perfecțiune

Acel moment de apropiere perfectă între oameni... și singurul de altfel.

Numai un om prea ignorant ar putea spune că perfecțiunea nu există... e ca și cum ai spune că unicitatea fiecărei celule din corpul uman este un mit. Unde dispari când nu vrei să te regăsești în oameni? În perfecțiunea ta, între limitele rațiunii și viselor ce încă nu au o bază destul de puternică pentru a deveni realitate. Acolo îți ascunzi poate fără să știi, acel moment de perfecțiune cu tine însuți.

Dar cel dintre oameni? Cum ar fi să experimentezi acea secundă în care timpul se oprește și se uită uimit la schimbul de priviri ce aliniază gândurile unor suflete asemenea? Ar fi reacția chimică a perfecțiunii ce nu poate fi redată în termeni științifici.

Mă gândesc adesea dacă am trecut prin așa ceva tot ce reușesc să îmi amintesc este acel sentiment magnific pe care-l simt când gândurile mele încă nespuse se așează în liniște pe foaia de hârtie. Încep să cred tot mai mult că sunt o empatică lipsită de un tipar deja cunoscut în domeniile psihologiei umane. Empatizez, dar nu mă atașez; înțeleg, dar nu simt la nivelul celulelor senzitive nimic. E teatru ieftin sau cea mai bună mască pe care aș putea-o purta în fața omenirii??

Eu nu dețin perfecțiunea ci doar teorii, dar cum orice teorie ar trebui confirmată sau infirmată, atunci lupta mea se dă pe teritoriul personal, unde mă joc cu mințile alora și mă amuz pe marginea vieții lor. Acolo, în interiorul capului meu, neuronii valsează înnebuniți de stimulii pe care electricitatea literară îi alimentează zilnic. Unde este perfecțiunea mea? Unde mă voi regăsi de mă voi pierde? Dar mai presus de toate, de ce m-aș pierde?

Acel moment de perfecțiune impregnat cu amintiri prime deșlusesc în extazul ochilor mei o magie supraumană, o atingere divină pe care n-ar putea să o egaleze nici un om. Nici acum nici niciodată. Mi-am închinat sufletul unei perfecțiuni lipsită în totalitate de umanitate, mi-am pierdut interesul față de simplitatea unei vieți ce nu duce decât spre procreare și grija zilei de mâine. Am ajuns să aspir la divinitate, la deținerea unui colos perfect al dedicării față de sine și uitării oricărui alt lucru. Acel moment de perfecțiune inter-umană nu a existat niciodată, l-am visat copil fiind, dar l-am pierdut înainte să-mi dau seama că aș putea accede spre așa ceva. Mi-am îndreptat privirea spre neant și cer. Acolo, în inima mea, pe muzica lentă a sufletului meu, mintea îmi creează scenarii perfecte despre o uniune ideală între lirismul absolut al gândurilor mele și decadența treptată a inocenței omenești.

Mă dedic într-totul unei perfecțiuni inexistente în mințile celor limitați. Închid ochii și plutesc în neant. Lumea îmi aparține, este în palma mea... își continuă existența fără să știe ce se întâmplă de fapt. Eu dăinuiesc peste timp și prin secundele covârșitoare mă strecor spre infinitate. Acolo este perfecțiunea mea!

Veșnicia timpului pierdut

Din cuvinte și crâmpeie de veșnicie

Mi-am creat tabloul timpului trecut.

Cu dor, cu jale mi-am luat rămas bun

De la un suflet drag ce mi l-am pierdut..

Acolo-n zări, în depărtare

Suferința, dorul se vor regăsi negreșit,

Acolo, bunul meu domn, te voi aștepta răbdătoare

și nu-i voi permite timpului să te uit.

Îmi voi închide ochii și-n veci te voi regăsi:

Același om blând ce a cucerit inima mea rece,

Cu aceeași mângâiere ușoară mă vei alina

Iar eu mă voi pierde-n veșnicia timpului ce trece.