Vanitatea unui moment de perfecțiune

Acel moment de apropiere perfectă între oameni... și singurul de altfel.

Numai un om prea ignorant ar putea spune că perfecțiunea nu există... e ca și cum ai spune că unicitatea fiecărei celule din corpul uman este un mit. Unde dispari când nu vrei să te regăsești în oameni? În perfecțiunea ta, între limitele rațiunii și viselor ce încă nu au o bază destul de puternică pentru a deveni realitate. Acolo îți ascunzi poate fără să știi, acel moment de perfecțiune cu tine însuți.

Dar cel dintre oameni? Cum ar fi să experimentezi acea secundă în care timpul se oprește și se uită uimit la schimbul de priviri ce aliniază gândurile unor suflete asemenea? Ar fi reacția chimică a perfecțiunii ce nu poate fi redată în termeni științifici.

Mă gândesc adesea dacă am trecut prin așa ceva tot ce reușesc să îmi amintesc este acel sentiment magnific pe care-l simt când gândurile mele încă nespuse se așează în liniște pe foaia de hârtie. Încep să cred tot mai mult că sunt o empatică lipsită de un tipar deja cunoscut în domeniile psihologiei umane. Empatizez, dar nu mă atașez; înțeleg, dar nu simt la nivelul celulelor senzitive nimic. E teatru ieftin sau cea mai bună mască pe care aș putea-o purta în fața omenirii??

Eu nu dețin perfecțiunea ci doar teorii, dar cum orice teorie ar trebui confirmată sau infirmată, atunci lupta mea se dă pe teritoriul personal, unde mă joc cu mințile alora și mă amuz pe marginea vieții lor. Acolo, în interiorul capului meu, neuronii valsează înnebuniți de stimulii pe care electricitatea literară îi alimentează zilnic. Unde este perfecțiunea mea? Unde mă voi regăsi de mă voi pierde? Dar mai presus de toate, de ce m-aș pierde?

Acel moment de perfecțiune impregnat cu amintiri prime deșlusesc în extazul ochilor mei o magie supraumană, o atingere divină pe care n-ar putea să o egaleze nici un om. Nici acum nici niciodată. Mi-am închinat sufletul unei perfecțiuni lipsită în totalitate de umanitate, mi-am pierdut interesul față de simplitatea unei vieți ce nu duce decât spre procreare și grija zilei de mâine. Am ajuns să aspir la divinitate, la deținerea unui colos perfect al dedicării față de sine și uitării oricărui alt lucru. Acel moment de perfecțiune inter-umană nu a existat niciodată, l-am visat copil fiind, dar l-am pierdut înainte să-mi dau seama că aș putea accede spre așa ceva. Mi-am îndreptat privirea spre neant și cer. Acolo, în inima mea, pe muzica lentă a sufletului meu, mintea îmi creează scenarii perfecte despre o uniune ideală între lirismul absolut al gândurilor mele și decadența treptată a inocenței omenești.

Mă dedic într-totul unei perfecțiuni inexistente în mințile celor limitați. Închid ochii și plutesc în neant. Lumea îmi aparține, este în palma mea... își continuă existența fără să știe ce se întâmplă de fapt. Eu dăinuiesc peste timp și prin secundele covârșitoare mă strecor spre infinitate. Acolo este perfecțiunea mea!