Corespondență 14: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

07.09.2014

Dragul meu,

Acum, azi trecutul pare departe de parcă ar trebui să traversez mii de ani și distanțe inimaginabile pentru a retrăi o amintire... nopțile lungi pierdute-n gânduri vagi și întrebări fără sens poate, ele toate nu ar putea spune povestea vieții mele în acest moment căci ele, parte din mine, au uitat asemeni mie, de unde vin și cum am ajuns în acest punct. Cum aș putea să îmi imaginez un viitor din nimic? Amintirile sunt baza clasică a unui om, fundamentul pentru noile cunoștințe și biblia minților luminate ce nu vor să mai repete același greșeli. Dar cine suntem noi să nu greșim și mai ales să nu repetăm ceea ce am greșit? Lumea, naivă de fire, crede într-o viață ce tinde să îndeplinească un curs recticliniu uneori dar de fiecare dată și fără excepții, mereu înainte. A înainta mereu înseamnă a acumula încontinuu bagaje pe care la un moment dat nu le vei mai putea căra după tine și vei fi obligat să le lași deoparte. Acelea sunt amintirile de tot felul, clipele din care tu ca om ți-ai creat un trecut, riduri și fire de păr alb. Dacă lași în urmă toate acestea și mereu îți dorești ceva nou, crezi tu că vei descoperi nemurirea sau că nicicând nu vei îmbătrâni?                            

Amintirile nu pot fi lăsate de izbeliște sau cărate peste tot cu noi, dar la ele se poate reveni oricând este nevoie. Sunt ca niște bătrânei la spital. Nu cer nimic, doar se așteaptă vizitate.  

Eu sunt o visătoare, una înrăită chiar, dar așa ceva depășește limita oricărui vis și tinde spre nebunie, care la rândul ei își odihnește picioarele grele într-un pat vechi și plini de pureci al vreunui ospiciu îngropat în munți sau și mai rău, în mijlocul orașului... acolo unde toți trec pe lângă tine, dar nimeni nu te vede, toți te aud, dar nimeni nu te ascultă. Viața nu este despre bani deși toți ne zbatem să facem cât mai mulți, nici despre distracții până ne cedează trupul... viața înseamnă o continuă pendulare între trecut și viitor cu o ușoară staționare în prezent. Viața înseamnă balans și echilibru asemeni unei clepsidre ce pierde ușor ușor din nisip pentru a-l regăsi mereu de cealaltă parte când este întoarsă invers. Cum altfel te poți numi om dacă refuzi minții tale amintirile rele și inimii simțămintele ce te-au ținut de veghe nopți întregi? Viața este amintiri, tinerețea le creează și le conservă în favoarea ultimilor ani de viață când sufletul poate rămâne tânăr, dar trupul istovit doar zvâcnește la chemarea lui. Nemurirea, asemeni tinereții, este un vis ce dă naștere tuturor celoralte în favoarea acceptării momentelor mai grele prin care trecem. Undeva prin imensa istorie a religiilor se spune că dacă ne-am gândi în fiecare moment la moarte, am fi mai puțin păcătoși. Nu zău! Păi dacă îmi imaginez numai pentru câteva secunde moartea, mi se întristează și cel mai fericit gând din mintea mea și deja știu că așa ceva este inevitabil deci îmi piere pofta de viață. Nu mă omoară moartea cum mă omor eu singură... plăcerea vieții constă în ignorarea pe cât posibil a morții și trăirea momentelor așa cum sunt ele să se întâmple. Nu este firesc să grăbim lucrurile când ele oricum vor veni dacă așa trebuie. Cine sunt eu să mă opun unui viitor pe care nu-l pot manevra încă și poate la care nu visez deja?

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte: basmul clasic, imaginea alegorică a unui vis mistic și adânc inhibat în sufletul fiecăruia, dar care luat  în doze mari duce la crearea unei realități alternative ce deja nu mai ține de nimic lumesc ci numai întreține un corp golit de umanitate și spiritualitate. Nu există nici un farmec în a dori ceva ce ești conștient că nu vei avea niciodată. Asta e o chemare subtilă a morții căci mintea nu mai găsește motive pentru care trupul ar mai trebui să respire și sufletul să existe. Este drept, nu dețin puterea necesară să îndrăznesc a-mi imagina infinitul, însă zilnic desenez în mintea mea câte o bucățică din lumea în care aș dori să trăiesc, din infinitul la care aspir, eu păcătoasa de mine! Cu toate acestea, un pahar de apă rece mă aduce la realitate și plec la muncă, unde îmi indeplinesc rolul în societate și câștig banii de pe care îmi întrețin existența. Nu este nici o rușine în asta, doar că atunci când crezi că poți atinge cerul și vezi că ai lanțuri grele la picioare, în sinea ta frustrarea, mânia și orice alt sentiment de răzvrătire ai fi avut până atunci, este înlocuit de dorința unui eșec. Vrei să eșuezi ca om doar să fii sigur că nicidecum nu te-ai putea descurca ca zeu.- Omul nu se lasă bătut pur și simplu. El creează iluzii și scopuri mult prea înalte pentru momentul în care trăiește și de aceea ajunge să creadă că este inutil. Nu este nimic rău în a visa cât mai sus, doar că visele trebuiesc strunite să se ajusteze pe prezent căci nu este nici un alt moment mai stabil ca acesta. Experiența trecutului te învață, sentimentul prezentului te învăluie și dorința spre viitor te ține în luptă!-

Tinerețe fără bătrânețe... acest veșnic concept! Noi ca oameni deținem o imensitate de amintiri și momente prețioase ce nu vor îmbătrâni niciodată. Tot ce facem și spunem, aceste lucruri vor trăi veșnic în și prin noi. Oricum s-ar învârti Pământul sau lumea și oricât de multe nenorociri se vor întâmpla, noi mereu vom ocupa un loc special în amintirea cuiva. Amintirile ne țin tineri și veșnici.

Viață fără de moarte... nu există om care să nu se teamă de moarte. Pornim de la tineri și până la cei ce și-au cumpărat sicriu de peste 10 ani și care putrezește bine în pod. Moartea nu trebuie să fie atât de înspăimântătoare căci oricum noi nu avem puterea de a o învinge însă putem ca atunci când ne întâmpină, să fim siguri că nu am trăit degeaba și că măcar puțin din tot ce ne-am dorit am adus la viață. Spiritual vorbind, sufletul e mereu tânăr și nemuritor căci el acumulează energii pe care uneori nici nu le știm a defini, dar care brusc fac viață să capete un nou sens.                                     

Din punct de vedere fizic, trupul deține cheia fericirilor umane, a plăcerilor deseori interzise în istorie. Este carcasa care dă față-n față cu viața și încearcă să o muleze după propria-i voință.  El îndură toate nenorocirile de aceea e și normal să se degradeze și să ajungă hrana viermilor lăsând în urmă un suflet la fel de tânăr dar plin de amintiri. Fizic, descendenții oamenilor sunt dovada vie că nemurirea există iar spiritual pentru cei care nu vor sau nu pot face copii, sufletul este mărturia unei tranziții dinspre lumesc spre spiritual cauzată de o degradare totală a unei carcase ce nu mai putea îndura și căra după ea un trecut, o viață ce acumulase destulă experiență și destule amintiri. Nu putem contesta și nici nu avem puterea de a spune că nouă, tuturor oamenilor ni se cuvin anii bătrâneților căci nu fiecare are aceeași putere de acumulare spirituală a amintirilor și aceeași rezistență la impactul dintre trup și viață. Fiecare moare atunci când finalul îi este menit, fie el provocat de cineva sau ceva. Nu există în viață ce-ar fi fost dacă  pentru că așa cum dăm naștere unor vise imposibile și nu ne controlăm imaginația, așa ea poate juca feste de cele mai multe ori și astfel oamenii negândind clar pe moment, trag concluzii pripite.

          Viața nu ne-a fost dată ca să o interpretăm ci ca să îi dăm un scop după care să o trăim. Amintirile ne sunt cea mai de preț comoară căci ea încape în mintea și inima unui om indiferent de mărimea ei și de bilanțul bine/rău. Totul într-un final duce la amintiri și echilibru. Lasă-ți mintea liberă și visează cu pași mici, bucură-te de fiecare moment care te face să simți fericire, caută în tine puterea să depășești greul căci îl vei găsi. Echilibrează-ți sufletul și mintea așa cum te pricepi mai bine căci altul să te cunoască mai bine ca tine nu va exista niciodată. Suntem empatici, dar nu putem simți întru totul o altă persoană... universal valabil: existăm o singură dată în acest corp, cu acest suflet, cu aceste gânduri și vise. Nu ne rămâne altceva decât să creăm amintiri, să facem greșeli ori de câte ori suntem prea naivi și să lăsăm deoparte ideea morții. Ea oricum va veni, fie că o chemăm gândindu-ne la ea, fie că nu. Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte este formula clasică a unei vieți echilibrate, a unui trup care a făcut de toate și a unui suflet care a simțit fiecare sentiment din plin lăsând în urmă amintiri de toate felurile.