Poveste de seară

Alunecă pe acea potecă veche

Frunze de tei și stropi de ploaie;

Vin vremuri dure, grele

Căci natura firii de frică se îndoaie.

În loc de tunuri se aud încet clopote,

Crenguțe uscate se frâng de geam

Și plânsetele se transformă-n hohote

Din cauza unui război aruncat în neant.

Pași repezi, strigăte și pace

Un imn fredonat în visele oricui...

Se închid ochii, se minte că trecutul e uitat

Când, de fapt,

Timpul nu se măsoară-n ani ci în răni.

La focul blajin al șemineului,

Povestea războiului se deapănă încet.

Bunicii dau viață trecutului

În ochii unui copil ce ascultă atent.

Se lasă seara, fumul acoperă poteca,

Pleoapele copilului se închid melancolic,

Dar mintea-i zvăpaie, sângele tresaltă-n vene

Căci simte cu amar durerea ce învie.

Un imn vechi e fredonat în visul său,

Legănat pe genunchii bătrânilor tăcuți.

“E război acum…va fi din ce în ce mai rău

Acum oamenii omoară pentru nimic”

Murmură ei în fața flăcărilor acelui șemineu.

Elogiu dedicat poeziei

Zboară vântule absurd,

Du departe visele, gândurile

Ce nu vreau să le mai aud.

Noapte dulce, liniștită,

Adu în mintea mea suprema poezie

După care-mi tinde inima amorțită.

Sfârșește visule nebun

Și lasă-mă să-mi culc pleoapele obosite

Căci vreau încet să mă adun.

Cuvinte suave, frumoase elogii,

Umpleți-mi gândul arid, iubitor de mister

Căci nu-mi doresc să mor asemeni fețelor aurii.

Suflete-mi, ascultă cântul rece-al serii

Și lasă-mi trupul să vibreze înc-o dată

De dragul unei maiestuoase poezii.

Bunule domn

Vezi tu, bunule domn,

Privești spre zare, abătut.

Dar eu sunt aici lângă tine și mă întreb:

Oare sufletul tău e surd?

Merg alături de tine

Și mă privești cum sute de cuvinte

n-ar fi de-ajuns să te exprime

Dar dacă înțeleg și las tăcerea să ne copleșească,

Crezi tu oare că timpul o va cruța în mine

Nelăsându-i drept să se prăbușească?

Ne pierdem în polemici și discuții filosofale

Și uneori ne desprindem de pământ, dar tu...

Tu cu ochi reci îți dezgolești păcatele în fața lumii

Și le prezinți ca fiind virtuți.

Te dezici cauzelor omenirii și dispari în misticul lumesc

Îmi pierzi esența, mă alungi în uitare adesea,

Dar când mă privești atent, temerar și cu ardoare,

Sufletu-mi tremură asemeni muzicii ce-o naște o vioară.

Îmi frâng mâinile și gândesc în contratimp

Căci îmi doresc să retrăiesc o agonie ce-a pierit,

Însă chinul, suferința, dragul meu domn,

Cum aș putea să o îngrop?

Nu dețin puterea să las în urmă

Nici amintiri, nici vorbe, nici măcar gânduri

Depind, trăiesc cu voluptate clipele singuratice

Și le privesc ca fiind mirifice.

Când, pe drumul meu spre pieire

Mă plimb sub clar de lună,

Zâmbesc căci într-un final, vraja se destramă

Și revin în agonie.

Da, sufăr și da, tresar de plăcere

Când rațiunea se zbate-n suferință

Căci lucrul pur și simplu, lipsit de orice mister

Mă duce adânc, lipsit de rușine în indiferență...

Mă alătur ție.

Timp curios

Timpul s-a oprit curios,

Mă privește insistent, revoltat

Căci mi-am pierdut sufletul

În afara secundelor de neuitat.

Am ascuns tăcerea și neliniștea

În spatele ochilor strălucitori

Și-n pași de dans m-am îndepărtat

Spre neant, din dorința de a mă fi uitat.

Am căzut, am alunecat în visare

Cu gândul departe, cu trupul obosit

Și-am crezut și încă văd în mine

Un abis, o teamă de nedescris.

Trec minute, zile, timpul se joacă

Eu zâmbesc, uit, ațipesc.

Mă lasă amintirile să cutreier secole,

Doritoare să mă regăsesc.

Pe aripi de poveste mă poartă

Clipele singuratice, timpul curios,

Mă adorm alene visele copilărești

De dorul, de dragul unui trecut frumos.

Deschid ochii, timpul încă mă privește

Binevoitor să vadă o nouă poveste, un alt final

Căci zbuciumul și dorința de a mă regăsi

Sunt apăsătoare, mânate de-un alean

Purtate-adânc în conștiință,

Urmărite-n cel mai curios mod

De timpul deja trecut în neființă.