Bunule domn

Vezi tu, bunule domn,

Privești spre zare, abătut.

Dar eu sunt aici lângă tine și mă întreb:

Oare sufletul tău e surd?

Merg alături de tine

Și mă privești cum sute de cuvinte

n-ar fi de-ajuns să te exprime

Dar dacă înțeleg și las tăcerea să ne copleșească,

Crezi tu oare că timpul o va cruța în mine

Nelăsându-i drept să se prăbușească?

Ne pierdem în polemici și discuții filosofale

Și uneori ne desprindem de pământ, dar tu...

Tu cu ochi reci îți dezgolești păcatele în fața lumii

Și le prezinți ca fiind virtuți.

Te dezici cauzelor omenirii și dispari în misticul lumesc

Îmi pierzi esența, mă alungi în uitare adesea,

Dar când mă privești atent, temerar și cu ardoare,

Sufletu-mi tremură asemeni muzicii ce-o naște o vioară.

Îmi frâng mâinile și gândesc în contratimp

Căci îmi doresc să retrăiesc o agonie ce-a pierit,

Însă chinul, suferința, dragul meu domn,

Cum aș putea să o îngrop?

Nu dețin puterea să las în urmă

Nici amintiri, nici vorbe, nici măcar gânduri

Depind, trăiesc cu voluptate clipele singuratice

Și le privesc ca fiind mirifice.

Când, pe drumul meu spre pieire

Mă plimb sub clar de lună,

Zâmbesc căci într-un final, vraja se destramă

Și revin în agonie.

Da, sufăr și da, tresar de plăcere

Când rațiunea se zbate-n suferință

Căci lucrul pur și simplu, lipsit de orice mister

Mă duce adânc, lipsit de rușine în indiferență...

Mă alătur ție.