Dragul meu,

Cred că trăiesc într-o dilemă: ori sunt în contratimp ori sunt în afara lui căci de cele mai multe ori nu simt trecerea lui prin viața mea și asta doare căci nu-mi pot crea amintiri ori poate nu reușesc eu să-mi amintesc acele amintiri...sunt asemeni unui fluture în bătaia vântului furios. Mă trezesc după viitură cu durere și lovituri pe care numai eu le văd și simt. Mereu, dar mereu sunt singură în astfel de momente căci sufăr de o boală ce mă macină pe zi ce trece: neîncrederea în oameni. Am încercat, îți jur că ăsta e adevărul, dar de fiecare dată am fost dezamăgită și m-am regăsit în cărți, apusuri calde de soare și mângâierile vreunui animăluț vagabond. Mă identific fără să vreau cu aproape orice nu este uman căci doar aici sunt acceptată așa cum sunt, aici nimeni nu vrea să mă schimbe, nimeni nu mă critică.
Citisem la un moment dat gândurile lui Nichita Stănescu despre artă și talent. Acolo mi-am găsit răspunsul la întrebarea: de ce artiștii sunt mereu răstigniți de către ordinari? Lumea care se întinde dincolo de viziunea unui om căruia nu i-a fost dăruit talentul este bogăția spirituală a unui artist, este revelația ce naște arta acestuia. Cum ar putea să înțeleagă un novice sau un dezinteresat ce face un artizan? Autorul spunea că talentul se revarsă asupra omului prin revelație și nu prin muncă, de aceea istoria ne arată că acei oameni au fost uneori copleșiți de intensitatea artei ce le străbătea mintea și corpul ducând astfel la fel de fel de finaluri nu prea fericite. Un om talentat nu este neapărat și destul de puternic să înțeleagă revelația și să o facă înțeleasă lumii întregi. Este adevărat că artistul este mijlocitorul dintre artă și om, dar nu de fiecare dată mesajul este transmis pentru a fi înțeles pe deplin. Undeva trebuie să existe un mister, altfel nu s-ar mai numi artă. Nu-i așa că e mai interesant când te intrebi ce a vrut să spună artistul prin opera sa? Ajungi să simți infinitul în toată intensitatea lui prin corpul tău și astfel găsești cuvintele potrivite să formulezi răspunsul. Arta este menită să te poarte pe culmi mărețe despre care au scris anticii și pe baza cărora au formulat adevăruri ce au fost ponegrite secole la rând urmând ca într-un final să fie acceptate ca fiind adevăruri absolute. Nu te gândi că arta este limitată, ea se regăsește în orice atât timp cât ții ochii și sufletul deschiși.
Sufletul însuși este o creație artistică a unui anonim. Cu el simțim ceea ce trupul nu poate, gândim ceea ce mintea nu e capabilă și atât timp cât sălășluiește în carcasa din carne și os, deținem nemurirea. Am putea spune că suntem un fel de semizei, fără puteri magnifice dar cu simțul artistic, acel simț care, dacă este accesat și dezvoltat, transformă omul în artist și-l așează în paginile de istorie ale omenirii ca semn de mulțumire și îi oferă numelui acestuia nemurirea printre generațiile ce vor veni. Așa cum am descoperit de când eram copil că fericirea se regăsește în lucrurile mici așa am observat că asta înseamnă mereu altceva pentru fiecare în parte. Pentru mine, fericirea se găsește în meșteșugirea cuvintelor. Eu sunt olar, sculptor, pictor al cuvintelor. Eu pot să descriu infinitul printr-un zâmbet sau printr-o poezie căci nu mi-e frică să recunosc că am simțit atingerea acestuia.
Cu toate acestea, istoria se repetă. Artiștii adevărați vor cunoaște distrugerea trupului de timp și a minții de către alții care nu înțeleg și nici nu vor să înțeleagă că sensul vieții, oricare ar fi el pentru fiecare, regăsește în mare parte arta ca fiind fericirea supremă. Omul îngust la minte crede că poate limita arta și că poate defini noțiuni abstracte asemeni fericirii, libertății, iubirii. Omul întru totul este deseori absurd iar de partea lui sunt mai mulți căci niciodată nu i-a fost ușor unui geniu să transmită ceea ce lumea a adoptat secole mai târziu. Trăiesc totuși cu speranța, care în fond este arta de a continua când totul se destramă în jurul tău, că la un moment dat oamenii vor realiza că arta nu se măsoară în bani și alte chestiuni materiale ci în plenitudinea sentimentelor oferite sufletului la momentul interacționării acestuia cu ea. Arta nu are nevoie de bani ci de înțelegere, artiștii morți nu au nevoie de bani, noi suntem datori față de ei să transmitem generațiilor viitoare mesajul lor. Nu totul se rezumă la bani căci dacă vrei să înțelegi asta, trebuie să știi că există artă și în a face bani: se numește simbioză între suflet și minte iar de la acest fenomen se pot face mult mai multe decât doar bani. După cum observi din puținele mele exemple, arta o regăsești în orice atât timp cât știi ce cauți.
Dragul meu, îți doresc din toată ființa mea să simți atingerea artei asupra vieții tale și să te bucuri de fiecare secundă care îți este oferită căci timpul este scurt și noi suntem prea mici în misterul vieții ca să-l deținem.
E.V.

Acolo unde visele se tranforma-n realitate
Și cuvintele capătă o alta însemnătate,
Acolo ti-am dăruit tot ce am eu,
Te-am lăsat în grija sufletului meu.

Printre amintiri, regrete și poate lacrimi,
Te visez, încă te simt aproape
Te caut si-l găsesc pe Nimeni
Rânjindu-mi un mare Poate...
Mă afund în abisul speranțelor deșarte
Și disper asemeni unui sinucigaș patetic.
În loc sa mă ridic, sa merg mai departe,
Eu mă așez, te plâng, mă împiedic. ..
de umbra ta, de tot de ai lăsat în urma!
M-ai lăsat în brațele timpului nemilos
Sa cunosc tăcerea și trecerea lui
Si-ai plecat crezând ca am sa mor
Pierduta-n căutarea sinelui...
Arhiva personala ( Amintiri în rime 02.07.2016)

Pagini de jurnal

O zi ca oricare alta... prea cald să pot merge pe jos jumătate de kilometru așa că iau un tramvai plin ochi și mirositor. Mă mulțumesc cu situatia asta... zâmbesc și mă gândesc că ar putea fi mai rău. Urc în viteză, compostez un bilet deja folosit(fără să-mi dau seama!) și mă sprijin de un geam.  Până aici nimic important. În căști melodia se schimbă iar eu dau volumul la maxim. Mă pocnește curiozitatea să privesc în jurul meu așa că privirea mea pornește agale în explorare: oameni de toate vârstele, obosiți, transpirați, gălăgioși. Nimic nou. Deodată mi se oprește privirea într-o parte a tramvaiului la 3 metri de mine. Pe un scaun în fața mea recunosc un chip. Aș vrea să îmi continui explorarea, dar privirea pare prinsă pe acel chip, care aparent îmi zâmbește. Nu schițez nimic pentru că mi se pare aproape imposibil ca acel om să se afle în orașul meu... rămân cu privirea ațintită pe el și îl disec în amănunte. Aceiași ochi negri blânzi, același zâmbet cald, același ten bronzat și de fapt exact totul la fel. Când am adunat în mintea mea toate aceste detalii, mi-am amintit instant că trecuse un an de când nu-l mai văzusem căci basmul dintre noi nu se terminase tocmai așa cum sunt obișnuiți copiii. Îmi mușc buzele și întorc privirea fără să schițez vreo expresie. Dintr-odată parcă vreau să merg pe jos, dar ajung în stație și cobor fără măcar să mă uit în urmă. Simt, însă, cum ochii lui mă urmăresc cu interes și privirea lui mă arde în ceafă, dar rezist și merg mai departe. Mereu  mi-am zis că orice s-ar întâmpla, niciodată nu voi reveni la un capitol anterior căci oamenii nu se schimbă niciodată și nu sunt o masochistă să sufăr inutil.
Seara decid să ies la o bere cu o tipă nu prea importantă în viața mea. Avea nevoie de sfaturi în dragoste (de parcă eu dețin adevărul suprem și succesul în dragoste!) și mă găsise pe mine dornică să ies la o gură de aer. Ajung mai repede cu 15 minute, ca de obicei. Mă așez la o masă și mi se aduce imediat un meniu. Ospătărița zâmbește stângaci deoarece nu găsește pe chipul meu nici măcar o iluzie de zâmbet ca să o ajute să se comporte mai natural. Gândesc că dacă aș sta acum să mi se facă un portret conform evului mediu, aș fi un model excepțional... la cât de puțin îmi mișc mușchii feței. Privesc mai departe prin meniu deși știu ce vreau. Îi fac un semn tipei că vreau o bere și că dispar 5 minute până la baie. Înclină capul aprobator și eu mă grăbesc să ies din încăperea aia care duhnea a fum de țigară.

După ce îmi răcoresc fața cu apă rece, revin. La început nu realizez dar pe parcurs ce înaintez spre masa mea, observ că e deja ocupată și (culmea!) nu cu tipa pe care o așteptam. Ajung la masă. Tipul din tramvai se ridică… zâmbește politicos, îmi trage scaunul și mă poftește la masă. Unde dracu mi-e capul? Iubesc sentimentul de curtare, nu mă avânt prea tare niciodată, dar îmi place să mă joc, recunosc. Mă așez și îl privesc împietrită. Aștept să spună el ceva primul. Zice:
- Bună Cezara.
Înghit în sec și răspund fără glas. Nu mă simțeam deloc bine în prezența lui. Voiam să plec. Pfff, tipa asta deja întârzia!! Încerc să-mi păstrez calmul și schițez un zâmbet strâmb. El începe a râde. Se amuză bine apoi spune:
- Mi-a fost dor de tine...
- Mda.. aproape te cred. Nu e ca și cum ai fi fost plecat în celălalt colț al lumii și tehnologia nu ar fi fost încă inventată!
Mi-am dat seama imediat de răutatea cuvintelor mele și am rectificat atât cât am putut:
- Îmi cer scuze. Pur și simplu îmi este greu să cred că ți-ar fi fost vreo clipă dor de mine. E simplu. Ochii care nu se văd se uită... înțelegi?
Chiar și după cele spuse, chipul lui a păstrat aceeași tentă de blândețe, exagerată din punctul meu de vedere, și mi-a replicat:
- Nu există motiv să mă scuz și nici să mint. Îți spun ce gândesc și vreau să avem o discuție ca între adulți. Atât.
- Ce ai vrea să discutăm? Ți se pare că aș mai avea ceva de spus?
Tonul meu era rece. Nimic nu îi inspira vreo urmă de curiozitate sau bunătate față de el. Îmi imaginam că vrea să își ceară iertare pentru modul în care m-a părăsit și pentru scuza penibilă pe care o folosise la acel moment. Dacă era așa cum mă gândeam eu, nici în ruptul capului nu aveam de gând să îi ofer satisfacție deoarece mi se pare corect să simtă și el măcar 10% din cât am simțit eu când am rămas în aer, dependentă de un motiv real să mă detașez de el. Brusc am observat să îmi transpiră mâinile și mi le izbesc ușor de genunchi. Nu mai aveam răbdare. Nu voiam să îmi zică nimic. M-am uitat subtil la ceasul de pe peretele barului și am realizat stupefiată că tipa întârziase deja jumătate de oră(mă gândeam că ar fi fost mult mai mult!)
El mă privea fără să spună nimic. Întrebarea mea îl pusese pe gânduri și nu știa ce să mai zică probabil. Mă înșelasem. Zâmbi ușor la un moment dat și se apucă să îmi spună câte în lună și în stele. Nu mă puteam concentra la ce vorbea el. Îl vedeam cum gesticulează și își mișcă buzele din ce în ce mai tare, dar tot ce îmi trecea prin cap erau momentele în care el își folosea buzele pentru alte activități mai incitante. În mintea mea se derula o fostă relație, un eșec total în urma căruia mi-a plâns sufletul. Mă chinuiam degeaba așa că l-am întrerupt brusc:
- De ce ești aici? Mă urmărești cumva?
Mă privi uimit. Uimire adevărată, nimic falsificat în privirea lui. Începe a râde apoi continuă:
- Cum îți spuneam, nu te pot uita. A fost o întâmplare să te revăd în tramvai. Nu am venit în orașul ăsta intenționat să vorbim, dar dacă tot sunt aici, de ce să nu o fac și pe asta?
- Nu mă poți uita pentru că ai remușcări? Ăsta da motiv plauzibil.
M-am ridicat să plec. Nici nu mă atinsesem de bere căci îmi trecuse tot cheful. Brusc m-a prins de mână și am simțit cum sângele îi fierbea în tot corpul. Toată blândețea dispăruse de pe chipul lui simpatic. Parcă înnebunise deodată. Ochii mă priveau iar buzele se mișcau încet ca într-un dans în timp ce le mușca. Mâna lui mă strângea din ce în ce mai tare iar eu așteptam curioasă cuvintele lui.
- Nu pleca încă.  Nu vreau să te supăr. Uite, îmi pare rău pentru ce a fost, dar nu pot schimba trecutul și îmi este peste puteri să te fac să mă ierți, din câte văd. Oricât de tare m-ai urî, cred că o discuție nu ți-ar dăuna atât de tare!
Tonul vocii creștea odată cu părerile lui de rău. Mi-am dat seama că se enervase destul de tare. Bun, mi-am zis. Mi-am tras mâna din strânsoarea lui și am luat o atitudine defensivă. Nu exista nici un motiv pentru care eu eram nevoită să-i ascult confesiunile.
- Dragule, ai avut destul timp să îți ceri scuze. A trecut un an. Am și eu limitele mele, dar mai ales deminitate. Nu mă interesează că nu poți dormi tu noaptea din vina a ceea ce ai făcut. Eu am trecut peste. Pentru mine ai fost o lecție de viață, nicidecum prințul din poveste. Să ai o viață frumoasă!
L-am lăsat să mă privească plecând. Zâmbeam satisfăcută. Asta era discuția la care visam eu de un an. Se întâmplase. Viața mea oricum continua, dar acum aveam un motiv în plus să zâmbesc.

Cu privirea apasatoare si rece
Privesti apusul si taci...
Ma apropii apoi ma indepartezi.
Exact ca intr-un basm timpul trece
Iar tu nu te mai intorci.


As sapa transee de razboi
Sa nu te mai vad vreodata
Dar totul e in zadar caci noi
Ne revedem in vis de fiecare data...


Cu amintiri prea vechi si atingeri deja uitate
Ai cladit in mine un palat de venin,
Mi-ai patat sufletul de pacate
Si mi-ai umplut inima de chin!


Ma lupt cu tacerea ta absurda
Printre priviri si intrebari fara raspuns
Cand in fiinta mea iubirea abunda
Si-mi dau seama ca nu ai luptat indeajuns.


Imi destainui gandurile si dorintele
Seara de seara, infinitului necunoscut
Si prefer sa te pastrez ca pe-o amintire placuta
Decat sa incerc sa te uit.


Desi adevarul imi este cunoscut,
Niciodata nu te voi instiinta.
Ramai in abisul tau distrus
Dependenta de atentia altora!

Umbre pasagere partea I

Când priviri grele apasă peste mine

și-n inimă șuvoaie curg neîncetat,

Mă-ntorc de fiecare dată, ceva mă ține

Aici, lângă sufletul tău m-așez și tac.

și aspir prea sus, visez prea mult

cu sufletul meu închisoare

asemeni limba unui mut...

stingher bătătoresc un vechi trecut.

Adâncă e prăpastia speranței mele,

Înconjurată de fiare ce o păzesc degeaba...

Eu m-am pierdut demult printre cuvinte grele

Uitată în veșnicie, cărându-mi în spinare soarta.

și mă întoc mereu deși în lanțuri nu-s

cu o privire vinovată îngân cuvinte dulci

tu mă aștepți de fiecare dată, seara la apus

și îmi vorbești în șoaptă:

„de astă dată n-am să te mai las să te duci”.

Strânge-mă-n brațe!

Privește-mă!fără sfială dăruiește-mi-te

Cu gândurile și păcatele tale, toate.

Eu îți voi cuprinde sufletul și vom pleca departe

Unde toate astea nu vor mai avea nici o însemnătate.

Ia-mă de mână! cu grijă să-mi atingi inima

Și alunecă-n visul meu asemeni unei dorințe vechi

Căci dimineața tu ești răsăritul, lumina mea,

Umbra și întunericul ce noaptea-mi ține priveghi.

Strânge-mă-n brațe! și lasă tăcerea să ne copleșească,

Lumea să se micșoreze, să dispară-n veșnicie

Iar eu îți voi dărui trupul meu muritor, liniștea sufletească

Amintirile, păcatele și tot viitorul ce va să vie!

Sărută-mă! ca și când ar fi ultima dată

Lasă-mi spiritul să străbată timpul vieții tale

Ș-am să cutreier alături de tine o lume toată

Până pământul ne va acoperi... iar deasupra noastră

Copacii își vor răsfira petale.

Acoperă-mi trupul! cu al tău, cu ale tale mângâieri

și nu-mi da drumul în veci, căci timpul ne va exila

Va uita de noi și vom dăinui în afara lui printre amintiri

Când aici nimeni și nimic nu va mai exista.

Păstrează-mă-n inima ta! și povestea noastră-n gând

Pe buze sărutul meu firav, încălzit de-a ta privire

Căci ce simt pentru tine nu va muri nicicând

Pentru că asta e adevărata iubire!

A trăi în frica timpului... (fragment)

În mintea mea totul se mișcă cu încetinitorul, comprim zile și lungesc secunde fără să simt vreun regret pentru toate acele momente pe care mi-aș fi dorit cândva să nu le fi trăit în veci! Închid ochii și simt cum fiecare celulă în parte din trupul meu respiră aerul rece al iernii, cum picăturile de apă se preling ușor pe obrajii mei fierbinți... e o magie aparte, un fel de basm modern. Mă pierd ușor prin timp și prefer să spun că el își răsfiră momentele prin memoria mea decât să cred asemeni celor din jurul meu că trupul meu descinde dintr-o secundă și se delasă pe tot parcursul vieții timpului prin care trece fie că acesta(trupul) își dorește sau nu.

Unde s-a născut această legendă și cum am putut ajunge atât de ignoranți încât să credem că orice am face mai întâi de toate trebuie să avem acordul timpului pentru aceasta? Zilnic și oriunde mi-aș perinda existența nu contenesc cuvintele să se spargă de urechile mele... șoaptele ce îmi strâng buzele și mă fac să mă crispez: nu este încă timpul! Tu omule nebun, de unde știi tu când e timpul potrivit pentru orice? Nu suntem în stare să descifrăm marile mistere ale vieții, darăminte sistemul temporal în care ne presupunem fără să fim siguri totuși că ne depănăm viața. Un paradox mai amuzant pe lumea asta nici că aș putea găsi.  

Dacă există un mister al vieții ce mi se pare ușor de diseminat și de înțeles, acesta este chiar timpul și trecerea sa. Orice și oricum vei face în viața ta, secundele se vor scurge lăsând în urmă amintiri și regrete deopotrivă, zâmbete și imagini pe care mintea le va selecta pentru a le păstra peste ani. Nu este nimic mai concret decât ciclul vieții și felul în care fiecare pas ne conduce spre moarte, dar dacă măsurăm cu grijă fiecare zi din viața noastră care trece lin și uneori insesizabil, am putea să ne dăm seama că nimic nu este planificat și nimic de fapt nu își are un loc anume în timp. Suntem oameni și ne lăsăm conduși de instinct, de deducții logice și de inducții. Nu știm sigur că ceea ce gândim va avea rezultatul final pe care creierul îl produce sub formă de idee. De aceea, tot ce putem face este să lăsăm frâu liber singurei părți a existenței noastre ce nu are nevoie de timp pentru a se manifesta: spiritul. El descinde din veșnicie și se afundă în latura sentimentală a trupului. Acolo unde privirile capătă sens, atingerile devin năucitoare și se naște o dorință aprinsă numită de cele mai multe ori  iubire, acolo e locul unde timpul nu are ce căuta. De fapt, el nici nu se atinge de domeniul senzorial al spiritului, oamenii sunt cei care complică datele problemei și îl silesc să facă parte dintr-o poveste ce ulterior se va transforma în dramă.

          Dacă dorești ceva, fă în așa fel încât să obții, dacă vrei să auzi vocea cuiva, sună, dacă vrei să vezi pe cineva, întâlnește-te etc. soluția e atât de simplă că nici nu necesită prea multă bătaie de cap! Timpul nu are ce căuta în dorințele tale intriseci. Atunci când sufletul simte și singurul mod de a te exprima sunt cuvintele, lasă-te purtat de val și nu te mai gândi la timp. El are deja altele pe cap!