Cu privirea apasatoare si rece
Privesti apusul si taci...
Ma apropii apoi ma indepartezi.
Exact ca intr-un basm timpul trece
Iar tu nu te mai intorci.


As sapa transee de razboi
Sa nu te mai vad vreodata
Dar totul e in zadar caci noi
Ne revedem in vis de fiecare data...


Cu amintiri prea vechi si atingeri deja uitate
Ai cladit in mine un palat de venin,
Mi-ai patat sufletul de pacate
Si mi-ai umplut inima de chin!


Ma lupt cu tacerea ta absurda
Printre priviri si intrebari fara raspuns
Cand in fiinta mea iubirea abunda
Si-mi dau seama ca nu ai luptat indeajuns.


Imi destainui gandurile si dorintele
Seara de seara, infinitului necunoscut
Si prefer sa te pastrez ca pe-o amintire placuta
Decat sa incerc sa te uit.


Desi adevarul imi este cunoscut,
Niciodata nu te voi instiinta.
Ramai in abisul tau distrus
Dependenta de atentia altora!

Umbre pasagere partea I

Când priviri grele apasă peste mine

și-n inimă șuvoaie curg neîncetat,

Mă-ntorc de fiecare dată, ceva mă ține

Aici, lângă sufletul tău m-așez și tac.

și aspir prea sus, visez prea mult

cu sufletul meu închisoare

asemeni limba unui mut...

stingher bătătoresc un vechi trecut.

Adâncă e prăpastia speranței mele,

Înconjurată de fiare ce o păzesc degeaba...

Eu m-am pierdut demult printre cuvinte grele

Uitată în veșnicie, cărându-mi în spinare soarta.

și mă întoc mereu deși în lanțuri nu-s

cu o privire vinovată îngân cuvinte dulci

tu mă aștepți de fiecare dată, seara la apus

și îmi vorbești în șoaptă:

„de astă dată n-am să te mai las să te duci”.

Strânge-mă-n brațe!

Privește-mă!fără sfială dăruiește-mi-te

Cu gândurile și păcatele tale, toate.

Eu îți voi cuprinde sufletul și vom pleca departe

Unde toate astea nu vor mai avea nici o însemnătate.

Ia-mă de mână! cu grijă să-mi atingi inima

Și alunecă-n visul meu asemeni unei dorințe vechi

Căci dimineața tu ești răsăritul, lumina mea,

Umbra și întunericul ce noaptea-mi ține priveghi.

Strânge-mă-n brațe! și lasă tăcerea să ne copleșească,

Lumea să se micșoreze, să dispară-n veșnicie

Iar eu îți voi dărui trupul meu muritor, liniștea sufletească

Amintirile, păcatele și tot viitorul ce va să vie!

Sărută-mă! ca și când ar fi ultima dată

Lasă-mi spiritul să străbată timpul vieții tale

Ș-am să cutreier alături de tine o lume toată

Până pământul ne va acoperi... iar deasupra noastră

Copacii își vor răsfira petale.

Acoperă-mi trupul! cu al tău, cu ale tale mângâieri

și nu-mi da drumul în veci, căci timpul ne va exila

Va uita de noi și vom dăinui în afara lui printre amintiri

Când aici nimeni și nimic nu va mai exista.

Păstrează-mă-n inima ta! și povestea noastră-n gând

Pe buze sărutul meu firav, încălzit de-a ta privire

Căci ce simt pentru tine nu va muri nicicând

Pentru că asta e adevărata iubire!

A trăi în frica timpului... (fragment)

În mintea mea totul se mișcă cu încetinitorul, comprim zile și lungesc secunde fără să simt vreun regret pentru toate acele momente pe care mi-aș fi dorit cândva să nu le fi trăit în veci! Închid ochii și simt cum fiecare celulă în parte din trupul meu respiră aerul rece al iernii, cum picăturile de apă se preling ușor pe obrajii mei fierbinți... e o magie aparte, un fel de basm modern. Mă pierd ușor prin timp și prefer să spun că el își răsfiră momentele prin memoria mea decât să cred asemeni celor din jurul meu că trupul meu descinde dintr-o secundă și se delasă pe tot parcursul vieții timpului prin care trece fie că acesta(trupul) își dorește sau nu.

Unde s-a născut această legendă și cum am putut ajunge atât de ignoranți încât să credem că orice am face mai întâi de toate trebuie să avem acordul timpului pentru aceasta? Zilnic și oriunde mi-aș perinda existența nu contenesc cuvintele să se spargă de urechile mele... șoaptele ce îmi strâng buzele și mă fac să mă crispez: nu este încă timpul! Tu omule nebun, de unde știi tu când e timpul potrivit pentru orice? Nu suntem în stare să descifrăm marile mistere ale vieții, darăminte sistemul temporal în care ne presupunem fără să fim siguri totuși că ne depănăm viața. Un paradox mai amuzant pe lumea asta nici că aș putea găsi.  

Dacă există un mister al vieții ce mi se pare ușor de diseminat și de înțeles, acesta este chiar timpul și trecerea sa. Orice și oricum vei face în viața ta, secundele se vor scurge lăsând în urmă amintiri și regrete deopotrivă, zâmbete și imagini pe care mintea le va selecta pentru a le păstra peste ani. Nu este nimic mai concret decât ciclul vieții și felul în care fiecare pas ne conduce spre moarte, dar dacă măsurăm cu grijă fiecare zi din viața noastră care trece lin și uneori insesizabil, am putea să ne dăm seama că nimic nu este planificat și nimic de fapt nu își are un loc anume în timp. Suntem oameni și ne lăsăm conduși de instinct, de deducții logice și de inducții. Nu știm sigur că ceea ce gândim va avea rezultatul final pe care creierul îl produce sub formă de idee. De aceea, tot ce putem face este să lăsăm frâu liber singurei părți a existenței noastre ce nu are nevoie de timp pentru a se manifesta: spiritul. El descinde din veșnicie și se afundă în latura sentimentală a trupului. Acolo unde privirile capătă sens, atingerile devin năucitoare și se naște o dorință aprinsă numită de cele mai multe ori  iubire, acolo e locul unde timpul nu are ce căuta. De fapt, el nici nu se atinge de domeniul senzorial al spiritului, oamenii sunt cei care complică datele problemei și îl silesc să facă parte dintr-o poveste ce ulterior se va transforma în dramă.

          Dacă dorești ceva, fă în așa fel încât să obții, dacă vrei să auzi vocea cuiva, sună, dacă vrei să vezi pe cineva, întâlnește-te etc. soluția e atât de simplă că nici nu necesită prea multă bătaie de cap! Timpul nu are ce căuta în dorințele tale intriseci. Atunci când sufletul simte și singurul mod de a te exprima sunt cuvintele, lasă-te purtat de val și nu te mai gândi la timp. El are deja altele pe cap!

Între cer și pământ

Câte clipe, câte nopți! Toate au trecut prea repede

Lăsând în urmă amintiri îmbibate-n insomnii,

Gânduri ce nu și-au găsit rațiunea de-a trăi

Și un  suflet scriind cuvinte reci, dar vii.

În negura infinită a trecutului nemilos

M-au părăsit muzele și oamenii toți

Și-am alunecat asemeni unui suflet păcătos

Dintr-un car stelar, într-un abis plin de morți.

Mi-am întors propriul destin contra mea

De dragul unor ochi calzi și zâmbete umane.

Am renunțat la nemurire fără să clipesc

Lăsând în urma mea să curgă râuri de păcate...

Toate pentru tine, chip de lut muritor și slut!

Dar cine-ar fi crezut că inima-mi va arde

Și se va stinge în fața ochilor tăi, acum reci

Căci om așa cum ești, tu știi că nu se cade

Să amăgești un suflet ce printre stele dăinuiește-n veci.

Eu nu am vrut să știu, am orbit și am renăscut

În gândurile tale, o oră de iubire nemurirea mi-a luat.

Acum sunt praf și pulbere, un suflu de vânt uscat

O sărutare dulce în fiecare seară pe chipul tău

Ce cândva l-am adorat!

Lipsiți de viață

Cu inima năucită şi sufletul făcut fărâme
Mai privesc o dată spre ce a fost
Mă gândesc cu amar că acolo va rămâne
Un ideal ce acum îmi este anost.

Ochii mei te cheamă, trupul tânjeşte după tine
Am rămas blocată în timp şi spațiu
Căci văd bucăți rupându-se din mine
Dar parcă aş vrea să adorm, şă nu mai ştiu.

Dintotdeauna am iubit o iluzie frumoasă
Ş-am sperat că o voi transforma în realitate
Dar soarta ne-a fost mereu nefastă
Iar acum tot ce a fost, e lăsat deoparte.

Gânduri, amintiri, nopți mult prea reci
Toate se adună-n mintea mea zăpăcită
Îmi imaginez cu groază că e imposibil să mai treci
De perdelele grele ale inimii mele, acum răcită.

Eşti un tablou, o operă de artă a vieții mele,
Îmi încununezi trecutul cu veselie şi speranță
Dar, bunul meu domn, totul a trecut odată cu secundele
Şi-am rămas două trupuri vii, lipsite de viață.

Bătrânețea neputincioasă și moartea iminentă

Ideea bătrîneții neputicioase și a morții iminente transformă și cel mai dibaci mincinos într-un adept al adevărului căci tot ce contează în final și mintea acceptă cu ușurință este definirea realismului vieții.

Am ajuns la această idee urmărind progresiv evoluția vieții lui Sigmund Freud. Acesta este arătat lumii cu adevărata sa față în cartea lui Michel Onfray, Amurgul unui idol-Freud. Finalul lui Freud este reprezentat de o ultimă declarație a sa ce ia în considerare psihanaliza ca știință ce nu poate rezolva problemele oamenilor din simplul fapt că toate experimentele sale se bazează pe o tehnologie prea puțin evoluată la vremea aceea a anului 1938-39. El încearcă să scoată acestă nouă știință din sfera unei dezamăgiri și lasă impresia vagă că ea ar putea funcționa până la un anumit punct. Deși ascuns după cuvinte mari ce nu au rolul neapărat de a semnifica ceva, Freud se vede învins și vrea să moară fără nici o urmă de regret.

Bătrânețea și moartea sunt ultimele două etape din viața oamenilor și pe care orice tânăr și le-ar dori, însă după o viață chinuită de aproximativ 30-40 de ani, mai există înăuntrul său același zel și aceeași dorință? Cu cât înaintează în ani, omul realizează că toate mecanismele sale slăbesc și încetinesc ritmul său obișnuit. Nimic nu este întâmplător. Cu toții știm ce ne așteaptă și totuși când ni se întâmplă, rămânem stupefiați. Unde ar fi logica?

Deși viața s-ar spune că nu a fost făcută să fie mereu amuzantă, ea oferă anumite clipe ce te fac să îți descrețești fruntea și să râzi copios. De bătrânețe ne temem cu toții, fie că o recunoaștem, fie că nu, însă finalul este cel ce contează în acele ultime clipe. Nu există nici o tentă religioasă în a dori să scapi de toată povara pe care ai cărat-o o viață și să mori împăcat. Fiecare om în parte are conștiința care îl umple de remușcări iar asta este adevărata credință. Acolo se ascunde zeul fiecăruia căci încrederea în sine ca și cale religioasă este de departe cea mai pliabilă și folositoare religie. Pe patul de moarte un om va spune mereu ce gândește, fi el ateu sau creștin, evreu sau musulman. Finalul deja nu mai ține de religie ci de împlinirea conștiinței cu realismul vieții ce se scurge. Moartea nu este decât un prilej ca tu omule să fii sincer, atât de sincer cum nu ai mai fost vreodată! Atunci nici un gând și nici măcar o privire nu vor fi ascunse sau dedublate de sens căci nu mai există un motiv real.