Corespondenta: Prolog

Prolog

Un moment, o clipă de ezitare și o privire pierdută spre soarele ce apunea atât de brusc parcă!

În cameră abia mai statornicea lumina palidă a zilei ce își încheia existența-i efemeră, lipsită de orice importanță, o zi care oricare alta, unică și totuși atât de pierdută printre multe altele asemenea ei... culorile ce odată dănțuiau prin geam spre pereții reci, acum își uitaseră destinul și muriseră lăsând în urmă nostalgia unui vis de vară poate... de nedescris în multitudinea cuvintelor ce reușesc de cele mai multe ori să îmbrace momentele în amintiri prețioase. Nu mai avea loc nici măcar un strop de credință în acea încăpere. Deși lipsită de speranță, abandonată de orice iluzie, noaptea ținea neapărat să învăluiască un trup uscat de tot ce e viu, un corp cu prea multe riduri și răni apărute din războaie ce nu-și avuseseră rostul. Ele erau doar pretexte ca viața să meargă înainte și țineau strâns în frâiele lor o oarecare iluzie ce punea în mișcare un somn îmbibat cu vise, cu destine de prea mult timp amăgite și cu speranța că următoarea zi se va arăta mai memorabilă precedentei. Acolo, amăgiți de veninul unor inimi meschine ce își doreau împlinirea omenească, oamenii au luptat, au murit și au lăsat în urmă un crez ce i-a făcut martiri. Cauza lor, deși justificată, ajunge în final să fie descoperită ca o cale de scăpare din idioțenia înconjurătoare, un strigăt ce și-a găsit ecou peste ani, un răsunet pictat și scris prea bine de același fel de oameni, dar cu o deprindere mai puțin curajoasă decât cea de a lupta. Și dacă totul va muri în final, de ce să credem că ce au făcut ei e bine? Atunci ar trebui să credem în altceva sau să nu credem deloc și să murim indiferenți?

În lumina ce încet-încet dispare, o siluetă de femeie își face apariția. Duce în mâinile ei o lampă veche și aproape fără zgomot trage draperiile după care se așează la masa de scris. Stă un moment și pare să fi amorțit. Întunericul din preajma ei îi face bine, o învăluie de simțăminte și amintiri poate pierdute deja...

Cu o mișcare nu foarte hotărâtă aprinde fitilul și privește cum flacăra acaparează camera. Lumina se întinde leneșă spre tot întinsul încăperii și în fața ochilor ei obosiți se desfășoară un spectacol minunat, idilic. Umbra luminii se desparte și pare că retrăiește însăși amintirile ei. Sunt doi iubiți ce se îmbrățișează, se sărută cu pasiune și sunt gata oricând să renunțe la tot dacă iubirea ar fi răspunsul la întrebările ce apasă greu de frunțile lor. Să fie oare? Iubirea poate ajunge atât de departe încât să nască din ea prin ea și cu ea o mulțumire a celor ce o împărtășesc?

Femeia ia o foaie de hârtie și un creion. Privește îndelung la coala goală și încă nu știe de ce, dar vrea să o umple de grijile ei, să îi spună ei tot ce o apasă... încă nu are cuvinte, nu știe ce ar putea scrie, ceva parcă o reține. E o rușine față de sine, se simte vinovată și ar vrea să scape de această vină, însă nu e sigură că pedeapsa ei ar capitula prin scrierea unui poem, basm etc.

Vrea să fie o artistă în propria-i moarte, să subjuge arta scrierii în mâinile ei, să frângă crâmpeie de geniu și să le ascundă printre niște fraze aparent simple și neinteresante. Gândurile ei fug, mintea se chinuie, fruntea se crispează... tot ce reușește e să scoată un icnet de furie. Nu poate scrie!

Știe că viața ei a fost un război dominat de orgolii și hegemonia unei iubiri pe care nu a înțeles-o niciodată și ar vrea cumva să nu dea impresia că încă se mai gândește la asta, dar ceva acolo în interiorul ei îi ține amintirile captive, o face să revină de fiecare dată la acele zile aparent neînsemnate când armele nu puteau pătrunde prin scuturile de orgolii mult prea bine create și când noaptea revărsa o fraternizare cu dușmanul, una dulce, blândă, o împăcare ce unea acele inimi meschine, prea doritoare de păcat.

E doritoare să scrie pentru că toate aceste amintiri o fac să tremure ușor. Își simte fruntea brodată de picături mici de transpirație și își dă seama că respiră sacadat, ca și cum ar retrăi întocmai acele vremuri. Fără să vrea își mușcă buzele și cu hotărâre apasă creionul pe foaie. Nici ea nu știe exact cum să înceapă, dar pentru o clipă închide ochii și inspiră adânc. Simte lângă ea pe cineva. Nu-l știe, nu-l cunoaște însă nu se teme. Se simte încă în siguranță, dar la fel de vinovată de aceea clipa dispare repede și ea redeschide ochii. Nu vede pe nimeni și totuși simte pe cineva. E curioasă să știe cine e acolo însă nu are șanse să afle prea curând căci mintea ce pare a-i juca feste e cufundată în gândire, vrea să își scrie sentința. Deodată și parcă fără mare chin de data asta, foaia se îndoaie sub mulțimea de cuvinte ce invadează noul teritoriu încă necucerit. Și secundele trec alene sau grabnic împovărate de amintiri ce trebuiesc retrăite pentru ca literele să le acopere în cuvinte și să creeze un colț de artă, un material ce va reprezenta în ultimă instanță, condamnarea unui suflet atât de josnic că însuși păcatul nu-și va mai găsi definiția în conturul acestui război purtat de trupuri abandonate undeva spre dimineață într-un pat ce nu cunoștea încă puterea unei idile îmbrăcată în amor sublim și răsplătit cu sânge rece.

Ea scrie, încet și frivol degetele se plimbă pe urma lăsată de creion asemeni unui orb ce vrea să simtă în toată ființa sa ceea ce citește. Zâmbește amar. Rememorează aproape fără voie ultimele clipe ale acestei idile demult acoperită cu cenușa ce numai un război prostesc o poate lăsa. Simte în interiorul ei acele ultime săruturi și mângâieri încărcare cu o căldură de care nu a mai avut parte niciodată. Ea, o fire rece, cu inimă de piatră (umană și plină de dorințe totuși), cu privire ironică și meschină aproape la fel de sadică precum a unui criminal, ferită de toate ipocriziile oamenilor ce se nasc doar pentru a deprava și mai tare spiritul uman, înarmată cu un orgoliu vicios și o indiferență aproape fără limite... ea cândva își dăruise întreaga ființă unui om!

Astfel de imagini i se perindă prin minte și o face să vrea tot mai tare să scrie, să scrie, să lase suferința în urma ei, să știe că nu a pierdut totul degeaba, că acolo undeva mai există încă cineva care o va judeca după legile ei și nu ale tuturor că ea ca și spirit s-a metamorfizat într-o stâncă ce ar putea fi oricând luată de vânt, deși a menținut aparențele și impetuozitatea unui monstru ce nu ar putea fi doborât vreodată.

Cuvintele apar tot mai repede și mai apăsat, rândurile se așează frumos ca pe un mormânt și slăvesc puterea prin care o întreagă viață se desfășoară cu ajutorul lor.

Femeia se oprește din scris. Parcurge cu răbdare fiecare frază în parte și în final, mâna-i obosită îi sprijină bărbia. Privește spre geam. Printr-o mică deschizătură se vede o lumină stranie ce vrea să pătrundă-n cameră. Curioasă se întinde și trage draperiile. E o nouă zi. Parcă noaptea trecută nici nu a avut loc. Simte cum lumina încă rece a dimineții îi oferă clemență, liniște pentru câteva momente. Rămâne pierdută-n visul ei, în dorința ce o arde asemeni unei eretice pe rug.

E obosită. Simte nevoia să închidă ochii și să se dedice unor clipe pașnice de somn. Privește pentru ultima dată manuscrisul. E o scrisoare deci trebuie să se semneze. E nesigură și totuși binevoitoare. Scrie: Eva Vladimir.

Corespondență 1: Nu-mi găsesc locul aici, nu mi-l voi găsi niciodată

10 ianuarie

Dragul meu,

Privesc prin ceața deasă dincolo de sufletul și dorințele mele cu un oarecare dezgust. Știu, sunt conștientă că undeva am greșit, m-am oprit din drumul meu pentru prea mult timp fără să îmi dau seama că mâna rece a morții mă atingea suav, dar letal. Câteodată, clipe sute trec cu chiu cu vai prin ființa mea și adaugă cu fiecare pas ce și-l pierd în ecoul minții mele, un strop de regret și un zâmbet amar. Mă învelesc cu o pătură precară cusută din vise fel de fel în nopțile reci când mă simt inumană, lipsită de suflet, înfometată de căldura unor cuvinte, fie ele superficiale sau nu. Dincolo de amintirile ce mă apasă precum niște păcate ce nu s-au pierdut în trecutul ce l-am aruncat grabnic din mine, este un copil cu ochii încă umezi care își strânge puternic sufletul în brațe când se simte umplut de dezamăgiri. Dincolo de aparențe există o linie fină ce unește suspansul de viața reală, niște zâmbete simple de ipocrizia oamenilor de rând. Și acolo, pe acea linie sunt eu, uneori hotărâtă să plec, să las totul în urmă și să pornesc o nouă viață mereu și mereu, uneori doar pierdută în gândurile mele. Nu e nimic ce ar putea îndupleca dezgustul pe care-l simt față de oamenii ce mă înconjoară și care se grăbesc să mă sărute scârbos pe obraji. M-aș putea lipsi cu bucurie de asta și de rânjetul ce urmează gestului sec. Dar dacă fac asta, oare nu mă pierd de tot? Nu rămân singură în suferința mea?

Am fost învățată că oamenii au nevoie să fie mințiți, să fie răniți, să trăiască numai în circumstanțe pline de clișee doar pentru a mușamaliza suferința în care se zbate sufletul încă de la naștere. De ce te ferești să suferi? Nu știi tu omule ignorant că suferința este condiția în care te naști? Nu știi că moartea are rolul de a te readuce la condiția din care ai pornit în lume? Cum ar putea ea să te coboare de pe piedestalul pe care te cațeri, construit din cartoane mucegăite, dar pe care tu le vezi frumoase și neprețuite, un zid ce îți limitează tristețile și te umple de o bucurie trecătoare? Te întrebi vreodată de ce nu îți găsești liniștea, de ce nu poți muri în pace? Lasă suferința să inunde ființa ta, să te desăvârșească, să îți aducă tot ce ai nevoie tu. Cum aș putea eu să îmi neg singurul mod în care sufletul meu capătă aripi și zboară deasupra viselor voastre? Nu îmi pot închipui nici o zi fără acest chin ce nu face altceva decât să mă secătuiască de cele mai adânci gânduri ale mele și care îmi colorează tot mai mult esența trupului în care se îmbracă spiritul meu de scriitor. Dacă văd lumea cu alți ochi și cred că numai suferința poate salva un suflet de la pieire și poate aduce pacea unei minți zdruncinate de apatia lumii înconjurătoare, cum aș putea fi pedepsită? Oare sunt singura care crede asta? Dacă da, dacă nu,

faceți-mi rug, priviți-mă cu ochi reci cum mă împlinește sentimentul de care vă ascundeți. Nimic nu mă poate face mai fericită decât să știu că voi muri în credințele mele și alături de ele voi pune inima mea, pe care știu sigur că nu o veți putea atinge pentru că voi sunteți prea curați și lipsiți de păcate.

Tot ce văd ochii mei este frica. Omul trăiește în frică pentru că ea se află în condiția lui natală, dar nimeni nu spune că aceasta nu poate fi îndepărtată. Frica nu este bună decât dacă ea servește ca armă împotriva religiei. Da, sunt un om suferind, unul lipsit de frică și plin de curiozitate. De ce? De ce nu?

Sufăr să mă regăsesc zi de zi, să mă cunosc tot mai bine, nu țintuiesc frică înlăuntrul meu pentru că frica naște slăbiciunea minții și iluzii nefaste. Sunt curioasă, da! Vreau să știu că pot fi deasupra gândurilor ordinare, că eu cu visele mele pot desface farmece demult apuse pe buzele martirilor și pot crea un decalog în care să se scalde inima mea păcătoasă și ochii în care arde focul speranței veșnice.

Apoteotic mă dedic unei cauze ce nu și-a căpătat aripi încă, un vis încă nenăscut în mintea muritorilor... cu pași greoi mă îndrept spre țărna rece ce mă cheamă. Îmi aplec fruntea în răcoarea serii și simt cum mă străpung mii de sulițe ale gerului ce mi-a înghețat deja suflarea. Sărut cu evlavie piatra rece și încerc să mă reculeg un moment. Îmi amintesc de ochii ce acum sunt mistuiți de focul veșniciei și mâncați de viermii pământului, cei ce cândva îmi înseninau ziua. Piatra de mormânt e aceeași de fiecare dată însă suferința mea diferă, mă poartă pe culmi necolindate de nimeni, mă asmute să visez tot mai mult, să mă pierd tot mai tare în frenezia mea, să mă umplu tot mai tare de obsesiile ce îmi alimentează sângele să fiarbă neîncetat. Scârbă, dezgust, amărăciune... asta văd, asta simt când privesc dincolo de acest peisaj. Nu îmi găsesc locul aici, nu mi-l voi găsi niciodată.

Eva Vladimir

Corespondență 4 (fragment)

 Dintre toate momentele de disperare, din tot ce un suflet poate culege, omul în definitiv nu este decât o esență impură a magnetismului interior. De ce este mai ușor să cultivi frica și apoi să tremuri cu gândul la moarte? Oare ăsta este adevăratul sens al acestei tranziții pe care o parcurgem cu toții mai devreme sau mai târziu?

Clipa morții nu este nicidecum un capăt de drum sau o limitare a existenței acelei esențe din care tindem să ne dezvoltăm. Moartea aduce după sine disperarea și teama doar pentru a contrasta peisajul sumbru, altfel arată un muribund ce suflă teamă decât împăcare însă acesta nu cumva este clișeul suprem? Puțini oameni pot înțelege cu adevărat sensul morții trupești, pot privi cu luciditate acele puține clipe în care sufletul se zbate printre ecouri ale trecutului să își țină calea spre împlinirea esenței supreme ce o deține încă de la naștere. Cu toții ne pierdem clipe prețioase în distracțiile trecătoare și ne afundăm spiritul într-o mare moartă de dorințe efemere fără să interiorizăm, să dobândim acea putere care să întoarcă sufletul în disperarea originară.

Disperarea, acel sentiment prețios, de care nu se poate lipsi egoismul liric, suferința în cuvinte și simțăminte, toate astea pot naște în omul natural, simplu, un iad devastator, un etern titan al umanității precare, cea care tinde spre nemurire. Și dacă nu disperăm, unde vom ajunge? Fără acest paradox, nu putem exista. Oamenii disperă în tăcere cel mai adesea pentru că dacă nu te interiorizezi, îți pierzi esența, te delași unei lumi insipide, unui monstru mâncător de spirite ce dețin lirismul vieții. Dar odată cu disperarea, vine și teama, acest sentiment dizgrațios ce nu face decât să semene îndoieli printre visele încă necoapte ale translucidității premature.

Corespondență 3

 10 martie

Dragul meu,

Sufletu-mi este chinuit de gânduri... pierd nopțile încercând să mă detașez de tot. Simt că îmi este de ajuns uneori să mă zbat în această lipsă a nebuniei... parcă nu mă regăsesc, totul se întunecă în jurul meu și mă sufoc printre oameni simpli și șterși, care nu fac altceva decât să lase urme pline de ipocrizie pe mintea mea singuratică.

Eu nu descind din nici un neam, eu nu aparțin nimănui, eu mă plimb fără să știu de unde de când printre fantome și monștri... încerc să conturez iadul în care mă desăvârșesc, prin cele mai bune intenții. Eu nu mă regăsesc în nici o epocă a timpului nemilos, în nici un zâmbet palid, în nimic lumesc. Eu sunt sub oameni sau deasupra lor, dar nicidecum ca ei. Eu nu cunosc frica, nu mă înspăimântă nici moartea, nici timpul. Mă bucur de tot ce mi se oferă și creez iluzii pe care numai eu le pot înțelege doar ca să mă pot juca pe tărâmul unde m-am născut. Nu există nimic dincolo de egoismul dorințelor mele și nu cred în nimic mai presus de spiritul ce arde vise-n mine în nopțile când demonul mă ține de mână și mă îndrumă spre culmi de nepătruns pentru mintea limitată a oamenilor de rând.

Inima îmi bate cu putere. Simt că nu sunt eu cea care tocmai a scris aceste câteva rânduri, dar sentimentul pe care mi-l dă acestă experiență mă incită, zâmbesc diabolic. Ce sunt acești monștri? Îmi amintesc vag un citat de-al lui Stephen King, care spunea că monștrii și fantomele există, dar ei sunt în noi, oamenii. De cele mai multe ori ne luptăm cu ei și uneori ei câștigă.

Un alt zâmbet încununează finalul propoziției. Știu că lupta am pierdut-o demult, dar odată cu ea, războiul a devenit mai aprig. Nu îmi doresc să accept toți demonii ce vor a-mi invada sacrul minții și spiritului. Îi vreau și îi las la suprafață doar pe cei care au reușit să mă seducă prin gândurile lor mârșave și care nu se tem să devină umani doar pentru a iniția în arta păcatului. Ei știu că un suflet nobil nu ar putea vreodată să se elibereze de limite de unul singur. Ei mă înconjoară cu afecțiune, îmi șoptesc basme-n vis și îmi țin iadul viu în interiorul meu. Domnesc și dansează ca nebunii în jurul patului meu când eu dorm, scot țipete ascuțite și șoapte dulci ca să-mi îmbie somnul. Au răbdare, așteaptă cu grijă momentul în care mă voi curăți de naivitatea în care am crescut și voi cunoaște gustul sângelui fierbinte care cere îndurare și milă. Când cunoști păcatul, pierzi noțiunea milei. Ești un monstru ce se hrănește cu frică și trăiește doar pentru a simți exaltarea în vene când în mâinile tale se odihnește o viață ce ușor-ușor se stinge. Ești un simplu om ce stă la creștetul neputinței, înconjurat de demonii ce savurează momentul și de însăși moartea, care ți-a încredințat puterea de a deține frica asupra ei și plăcerea cu care își duce la final rolul de fiecare dată. Acum ți se pare că mai ești un simplu om?

Îmi sigilez buzele și mă îmbrac într-o rochie albă peste care așez cu grijă o mantie neagră ce o acoperă total. Îmi îndrept pașii spre singurul loc de unde știu că pot să mă alimentez cu liniștea veșnică: cimitirul.

Ajung acolo și îmi simt ochii vii cum strălucesc de dorință. Aș putea fi numită o ființă ciudată, doar că eu nu culeg rămășițe umane ci eternitatea. Liniștea lor veșnică este inspirația mea. Eu scriu la creștetul lor, frământările mele și pe care ei le absorb asemeni unui pământ arid ce binecuvintează apa care-l udă. În fața mea se întinde orașul mut. În jurul meu liniștea mă îmbracă și mă înfășoară cu o ceață groasă. Aprind o lumânare mare și încep să scriu. Vreau să scriu decalogul unui suflet chinuit de demonii lui, dornic de păcat și îmbătat de plăcerea pe care i-o oferă controlul asupra timpului și a morții: un suflet sacru ce s-a născut pur pentru a dobândi nemurirea în păcat.

Închid ochii și aștept. Știu că ființa mea va fi invadată curând de prezența unui demon ce va culege rămășițele plăcerii psihice ca și tribut în lupta ce am pierdut-o cândva cu ei. Se apropie ușor. Simt adierea rece care îmi face pielea să se înfioare. Mantia îmi cade și rămân acolo, în genunchi pe zăpada înghețată, contemplând întunericul. Eu sunt altarul de sacrificiu, sângele meu curge neîncetat pe el prin cuvintele ce le redau, dar eu sunt legătura lor cu lumea, eu le întruchipez nemurirea păcatelor.

Se apropie tot mai tare și când e destul de aproape îmi șoptește la ureche în timp ce eu rămân ascultătoare cu picioarele-n zăpadă și cu mâinile pe hârtiile de-abia scrise.

Cuvintele tale, suferința ta, totul... este de nedescris. Tu ești poarta deschisă lumii spre păcate, muza celor ce vor să devină eterni. Zâmbește, draga mea, tu ai găsit adevăratul sens al plăcerii și al suferinței. Îndură și vei deveni regină peste imperiul trupului tău, luptă și mai aprig. Doar așa vei câștiga războiul cu noi, demonii tăi iar când vei face asta, te vom încununa cu visele și credințele noastre, te va elogia timpul întru veșnicia sa iar alături de tronul tău vor dăinui pentru totdeauna Moartea și demonii tăi dragi. Nu te teme să păcătuiești, să plângi, să cazi în disperare căci finalul îți va fi glorios asemeni dorințelor tale.

Demonul dispăru. În minte mi se naște o întrebare: cine e mai exact? Până acum îl cunoscusem doar pe cel care mă însoțea când scriam, dar în seara asta a venit altul în locul lui și asta numai după ce am terminat de culcat pe foaie gândurile mele.

Corespondență 2

12 martie

Dragul meu,

Uneori nu există destule cuvinte pentru a putea descrie ce simte sufletul, de cele mai multe ori cuvintele nu fac nici o diferență. Suntem singuri deci. Ne zbatem, ne luptăm să putem fi înțeleși, dar dacă facem totul împotriva firii noastre, dacă vrem cu atâta patos să destrămăm misterul, de ce finalitatea nu ne oferă nici un fel de satisfacție?

Sunt momente și din cele mai dese când nici un citat, nici un gest măcar nu pot rezuma un sentiment, un gând, ceva ce am făcut într-o zi. Și eu totuși scriu... ating cu grijă cuvintele ce lenevesc pe foaia mea și le recitesc de mii de ori poate. Nu de puține ori îmi dau seama că vreau să le schimb, să le îmbrac în ceea ce simt eu de fapt, dar cum aș putea când eu iubesc misterul și asta nu ar face decât să mă expună unei lumi crude, unor ochi seci și suflete dospite în spatele unor minți patetice?

Am clipe, recunosc, când mă ascund cu dibăcie în spatele cuvintelor pe care le încropesc în nopțile târzii când se dezlănțuie iadul în jurul meu. Nu aș putea să rezist prea mult acelor priviri acide ce caută doar motive și cauze în orice li se întâmplă și nu pot privi dincolo de ființa lumească ce nu face decât să încetinească tranziția umanității spre abstract, spre paradisul parauman, aproape liric. Eu scriu, schițez sentimentele mele prin metode de joacă pe care le aplic cuvintelor și încerc să mă apropii de realitatea în care mă aflu și chiar dacă simt că mă sting încetul cu încetul, asta e o dependență la care nu pot renunța, mă simt încătușată de propria voință ce încearcă să nu se detașeze de tot de copilăria nevinovată în care am crescut și de lucrurile simple, fără valoare, la care mai țin încă. Deși sufletul și mintea se zbat tot mai tare să atingă niște culmi colosale ale înțelegerii sinelui inuman, ceva mă trage înapoi, îmi apasă degetele pe creion să scriu, să detaliez mai mult, să las bucăți din mine aici, să nu mă pierd de tot. Ființa mea s-a născut în teamă, a trăit cu ea ani de zile și când în sfârșit și-a dat seama că frica nu este altceva decât un limitator al dimensiunii umane, a încercat să scape, să uite singurul mod în care a reușit să supraviețuiască atât timp, însă rădăcinile sunt adânci și deprinderile greu de uitat.

Nu este deloc ușor să eliberezi un suflet ce nu cunoaște altă hrană decât frica.

Scriu.... scriu să eliberez frica, să uit, să fiu recunoascătoare lumii care mi-a dat viață ca ea să mă lase să plec împăcată pe calea mea plină de necunoscut, dar pe unde știu că spiritul meu își va găsi liniștea după care tânjește enorm. Va dispărea vreodată orice legătură a mea cu lumea asta? Voi reuși să mă detașez de tot ce mă ține încă aici? Sentimentele ce mă încearcă, lipsurile pe care le simt câteodată și care de altfel le simte orice om, toate astea se vor transforma într-o cenușă a trecutului? Nu știu.

Cred că nici nu vreau să știu încă. Simt că nu e momentul potrivit ca eu să am un răspuns și de aceea mă ascund în spatele cuvintelor bine puse la punct. Cu ochi de sticlă și mâini reci ca de mort, scriu. Răspunsul e undeva printre litere, virgule, sunt sigură iar eu îl voi găsi.

Privesc în tăcere de atâtea ori la cum mi se mișcă mâna pe foaie fără ca eu să fiu conștientă și mă trec fiori reci. Dincolo de ființa mea, dincolo de trupul meu e o entitate ce mă domină de cele mai multe ori iar eu recitind cele scrise, nu sunt în stare să modific nimic. E un demon drag. Mă domină, mă ține de mână iar eu scriu. Cuvinte, sentimente, gânduri, lacrimi, țipete, toate se așează ascultătoare pe hârtie iar eu zâmbesc conștientă fiind că adevăratul iad cu care mă confrunt nu se va manifesta niciodată în acest fel. Scrisul e un clișeu, o detașare, un steag timid de predare pentru un timp scurt. Adevăratele bătălii nu se vor duce niciodată în scris și nici nu vor exista cuvinte potrivite pentru a le descrie îndeajuns. Cu toții trăim într-un iad continuu, fiecare dintre noi avem demoni și păcate nebănuite, suntem proprii monștri pe care ni-i imaginăm când suntem mici, însă umanitatea a descoperit o armă ce poate trimite toate aceste blesteme deoparte: ignoranța. Trăim în fiecare zi după același tipar și așteptăm cu teamă vădită moartea, uneori minând cu bună intenție uimirea când ea își face apariția prin preajma noastră.

Să fii curios, să deții acea doză de egoism prin care vrei să te cunoști mai bine mereu și mereu, asta înseamnă să accepți monștrii din tine, să le dedici timp să se manifeste și apoi să comunici cu ei. Luptele cu iadul interior nu înseamnă sânge pierdut în van sau depresii ce omoară mintea și spiritul. Cunoașterea care rezultă din curiozitate și căutare este totul. Te redescoperi și comunici cu tine, cu alte laturi de care nu aveai habar. Acesta este un păcat blamat de societate, este ceea ce încearcă diferitele doctrine religioase să acopere, dar dacă sacrul nu presupune descoperirea lui, ci doar adorarea și urmarea întru totul, noi pentru ce mai trăim? La ce mai folosește fiecare suflet ce se naște dacă deja are o soartă prestabilită?

Am colindat priviri cu miile și am născocit gânduri nu tocmai sfinte prin oameni simpli.

M-am jucat printre cuvinte scrise și spuse și am căutat păcatele în oameni ce visau cu nerușinare la izbăvirea unui așa zis suflet. Nu e nimeni mai presus sau mai prejos. Există doar două categorii de oameni: cei care își refuză natura umană și caută să atingă măcar treptele paradisului parauman și cei care îmbrățișează ignoranța și-și mutilează astfel orice pornire naturală a sufletului de a transcede latura umană. Nu este ușor să realizezi că vrei să te cunoști întru totul, să devii suprareal, necesită timp și exerciții intense de meditație chiar dar simpla idee de egoism sau mai bine zis egocentrism duce instantaneu spre acel gen de curiozitate ce ușurează calea tranziției spiritului spre alte dimensiuni de cunoaștere.

Corespondență (fragment)

Materialul de față este doar o parte dintr-o lucrare cu caracter epistolar ce este de o amploare mult mai mare. Autoarea scrisorii se destăinuie unui destinatar(încă) necunoscut și restul rămâne de aflat. Spor la citit! 

28 decembrie

Dragul meu,

Trebuie să mărturisesc că timpul ce a zburat între noi fără vorbe este din vina mea. Nu am reușit să mă trezesc la vreme... am fost cuprinsă total într-un vârtej de nimicuri ce m-au epuizat și au creat în mine dorința de a mă simți din nou liberă și lipsită de orice fel de compromis. Vreau să respir din nou aerul murdar al orașului, să îmi bată vântul prin păr, să simt cum mi se strânge pielea pe oase atunci când uit să mai intru în casă în serile geroase... vreau, îmi doresc lucruri atât de simple și parcă sunt dependentă de o rutină plină de ignoranță, acum și mai ieri și tot așa. Mă cufund fără voia mea într-un iad de foi și scrieri, oameni fără nici un sens prin viața mea... etc.

Recunosc că am momente când vin de la muncă noaptea și parcă m-aș așeza acolo la margine de oraș, să rămân contemplativă, să fiu dată uitării. Oare ar fi posibil așa ceva, aș putea deveni o umbră printre atâtea altele? Uite cu ce îmi frământ eu mintea tot mai des și așa mă pierd în gânduri nu tocmai decente de un om la vârsta mea. Ai crede că am capul pe umeri, că știu dinainte tot ce voi face, că viața mea e dintre cele mai ușoare. Ei bine, dacă ai gândit așa, tare te-ai mai înșelat! Îmi place foarte tare să-mi complic viața, să mă provoc și apoi să mă detașez ca să privesc spectacolul. Devine incitat uneori, alteori pur și simplu adorm ca un simplu spectator la propria-mi viață.

De curând îmi storc imaginația și memoriile să îmi dau seama dacă nu cumva eu aparțin unui alt timp, domeniu, univers. Am tot mai des momente când parcă nu mă potrivesc deloc contextului și tot ce fac pare a fi exact pe dos așteptărilor. Uite-așa!

Am căzut într-o adâncă depresie, am construit un imperiu de minciuni în mintea mea drept răspunsuri la multitudinea de întrebări ce parcă au invadat deodată ființa mea. Au trecut zile, clipe, eu am rămas acolo, în abisul gol al depresiei. M-am obișnuit ce e drept cu atmosfera. Nimeni și nimic nu mă putea scoate de acolo. Știam că eu îmi eram singura scăpare, dar nu voiam să abuzez de mine așa că m-am lăsat să cad și mai adânc. Am cunoscut demoni ce m-au ținut de mână, mi-au cules lacrimile și apoi mi-au împărtășit chinurile lor. Nu e ușor, știi? Mi-au zis cu o voce tristă că nu există om fericit, nu există iubire, nu există nimic. Totul e o iluzie și totul trebuie făcut ca la carte pentru ca această lume să poată funcționa în continuare. Și atunci eu de ce mă zbat? Mă întrebam fără să-mi dau seama că ei mă aud... au rânjit și mi-au explicat că oameni ca mine, care se zbat să facă acel nimic ce le este predestinat, sunt de fapt creatori de demoni. Mi-au spus că eu le-am dat naștere când mi-am lăsat gândurile meschine libere. Atunci când stiloul meu lăsa în urma lui culoarea imaginației mele, ei respirau profund și se apropiau tot mai mult de mine. M-am întristat. Nu voiam asta. Nu voiam să fiu creatoarea unei legiuni... am vrut să renunț. Am vrut să nu mai scriu în veci!

M-am aruncat vestejită-n pat și am adormit. Trupul meu se odihnea, dar mintea scotocea tot mai mult și mai mult, gânduri, versuri, cuvinte.... în interiorul meu ardea însuși Infernul! Nu aveam liniște, nu puteam face nimic... trebuia să scriu, cumva gândurile trebuiau lăsate libere, să dănțuiască în afara mea!

M-am trezit și am început să mâzgălesc o foaie. Nu mă interesa ce și cum scriam, eu aveam nevoie de sentimentul clemenței pentru ceea ce fusesem în stare să gândesc.

Mi-am primit tortura, mi-am îndurat chinul și am renunțat în final, acum voiam să scap de tot și toate, voiam iertare.

Sentimentul pe care mi l-a oferit finalul poemului scris atunci și atașat aici, a fost unul divin. Mi-am dat seama că iadul pe care l-am creat și-l măresc zi de zi îmi va pune capăt zilelor cândva, dar nici fără el nu aș putea continua. Nu mă văd repetând la nesfârșit aceeași rutină pe care oricum o fac destui. Un om în plus sau în minus ar face vreo diferență?

Am ales să mă dedic demonilor mei, să le ofer toată ființa mea chinuită de gânduri și întrebări poate prea fără sens și până ce ei îmi vor găsi finalul, tu să fii confesorul meu.

P.S. Ți-am atașat aici și poemul scris în ziua cu pricina.

Te îmbrățișez cu drag,

Eva Vladimir

Sunt un suflet încătușat,

Plin de gânduri, cocoșat.

Nu ajung secole lumină

să mă pot curăți de vină.

Dincolo de tot, în neant

Te regăsesc, iluzie trădătoare

Că-s un om lipsit de-al său neam

Ce se identifică-n orice patimă trecătoare.

Ușor, parcă pe aripi de vis nebun

Închid ochii, îmi las mintea captivă...

Te simt, ești tot mai aproape

Tu ești dorința supremă, iluzia naivă.

Și mii de amintiri poate

De-ar umple al meu chin

Știu că mereu și mereu aș reveni

De ce? De cum? n-aș putea să răspund...

Port blestemul unui chip blând,

Te alung în vise și te venerez ca pe ceva sfânt.

(Acum, aici, tu ești final de cuvânt).

Vise care dorm

I.

Când visele încă dorm,

Şi eu mă pierd în braţele tale,

Când totul pare atât de ireal,

Te iau de mână şi dispar.

De-aş putea să ating stelele

În treacăt, lângă ochii tăi,

Aş apune o mare de durere

Şi-aş arunca scrumul vechi

În urma paşilor tăi....

Iluzia se destramă încet,

Inima bate nebuneşte,

Ochii mă ustură, mâinile mă dor,

Tu ai mutilat trecutul la noi în dormitor!

...

Şi regrete de-ar fi o mie,

Nu-mi pasă, căci singuratic

Ţi-am cules inima ştearsă

Şi-am făcut-o să învie.

Acum clipe goale umplu camera,

Parfumul tău, patul destrămat

Inima mea făcută praf...

Căci tu cu chipul tău seducător,

Ai călcat pe sufletul meu de visător!

II.

Am închis ochii, abătut,

plin de praf.

Te-am văzut splendidă,

visul meu rece şi mut.

Am încercat să te ating,

cu greu, în zadar

Te-am iubit iluzie moartă,

rămăşiţele arse se sting.

Nu mi-e frică, mi-e doar greu

Să mă apropii,

Când sufletul plânge ca un copil

Pierdut înăuntrul meu...

Nu ar mai avea rost

Să visez sperând,

Acum când tu ai plecat păşind uşor

Pe inima mea de visător.