Corespondență 2

12 martie

Dragul meu,

Uneori nu există destule cuvinte pentru a putea descrie ce simte sufletul, de cele mai multe ori cuvintele nu fac nici o diferență. Suntem singuri deci. Ne zbatem, ne luptăm să putem fi înțeleși, dar dacă facem totul împotriva firii noastre, dacă vrem cu atâta patos să destrămăm misterul, de ce finalitatea nu ne oferă nici un fel de satisfacție?

Sunt momente și din cele mai dese când nici un citat, nici un gest măcar nu pot rezuma un sentiment, un gând, ceva ce am făcut într-o zi. Și eu totuși scriu... ating cu grijă cuvintele ce lenevesc pe foaia mea și le recitesc de mii de ori poate. Nu de puține ori îmi dau seama că vreau să le schimb, să le îmbrac în ceea ce simt eu de fapt, dar cum aș putea când eu iubesc misterul și asta nu ar face decât să mă expună unei lumi crude, unor ochi seci și suflete dospite în spatele unor minți patetice?

Am clipe, recunosc, când mă ascund cu dibăcie în spatele cuvintelor pe care le încropesc în nopțile târzii când se dezlănțuie iadul în jurul meu. Nu aș putea să rezist prea mult acelor priviri acide ce caută doar motive și cauze în orice li se întâmplă și nu pot privi dincolo de ființa lumească ce nu face decât să încetinească tranziția umanității spre abstract, spre paradisul parauman, aproape liric. Eu scriu, schițez sentimentele mele prin metode de joacă pe care le aplic cuvintelor și încerc să mă apropii de realitatea în care mă aflu și chiar dacă simt că mă sting încetul cu încetul, asta e o dependență la care nu pot renunța, mă simt încătușată de propria voință ce încearcă să nu se detașeze de tot de copilăria nevinovată în care am crescut și de lucrurile simple, fără valoare, la care mai țin încă. Deși sufletul și mintea se zbat tot mai tare să atingă niște culmi colosale ale înțelegerii sinelui inuman, ceva mă trage înapoi, îmi apasă degetele pe creion să scriu, să detaliez mai mult, să las bucăți din mine aici, să nu mă pierd de tot. Ființa mea s-a născut în teamă, a trăit cu ea ani de zile și când în sfârșit și-a dat seama că frica nu este altceva decât un limitator al dimensiunii umane, a încercat să scape, să uite singurul mod în care a reușit să supraviețuiască atât timp, însă rădăcinile sunt adânci și deprinderile greu de uitat.

Nu este deloc ușor să eliberezi un suflet ce nu cunoaște altă hrană decât frica.

Scriu.... scriu să eliberez frica, să uit, să fiu recunoascătoare lumii care mi-a dat viață ca ea să mă lase să plec împăcată pe calea mea plină de necunoscut, dar pe unde știu că spiritul meu își va găsi liniștea după care tânjește enorm. Va dispărea vreodată orice legătură a mea cu lumea asta? Voi reuși să mă detașez de tot ce mă ține încă aici? Sentimentele ce mă încearcă, lipsurile pe care le simt câteodată și care de altfel le simte orice om, toate astea se vor transforma într-o cenușă a trecutului? Nu știu.

Cred că nici nu vreau să știu încă. Simt că nu e momentul potrivit ca eu să am un răspuns și de aceea mă ascund în spatele cuvintelor bine puse la punct. Cu ochi de sticlă și mâini reci ca de mort, scriu. Răspunsul e undeva printre litere, virgule, sunt sigură iar eu îl voi găsi.

Privesc în tăcere de atâtea ori la cum mi se mișcă mâna pe foaie fără ca eu să fiu conștientă și mă trec fiori reci. Dincolo de ființa mea, dincolo de trupul meu e o entitate ce mă domină de cele mai multe ori iar eu recitind cele scrise, nu sunt în stare să modific nimic. E un demon drag. Mă domină, mă ține de mână iar eu scriu. Cuvinte, sentimente, gânduri, lacrimi, țipete, toate se așează ascultătoare pe hârtie iar eu zâmbesc conștientă fiind că adevăratul iad cu care mă confrunt nu se va manifesta niciodată în acest fel. Scrisul e un clișeu, o detașare, un steag timid de predare pentru un timp scurt. Adevăratele bătălii nu se vor duce niciodată în scris și nici nu vor exista cuvinte potrivite pentru a le descrie îndeajuns. Cu toții trăim într-un iad continuu, fiecare dintre noi avem demoni și păcate nebănuite, suntem proprii monștri pe care ni-i imaginăm când suntem mici, însă umanitatea a descoperit o armă ce poate trimite toate aceste blesteme deoparte: ignoranța. Trăim în fiecare zi după același tipar și așteptăm cu teamă vădită moartea, uneori minând cu bună intenție uimirea când ea își face apariția prin preajma noastră.

Să fii curios, să deții acea doză de egoism prin care vrei să te cunoști mai bine mereu și mereu, asta înseamnă să accepți monștrii din tine, să le dedici timp să se manifeste și apoi să comunici cu ei. Luptele cu iadul interior nu înseamnă sânge pierdut în van sau depresii ce omoară mintea și spiritul. Cunoașterea care rezultă din curiozitate și căutare este totul. Te redescoperi și comunici cu tine, cu alte laturi de care nu aveai habar. Acesta este un păcat blamat de societate, este ceea ce încearcă diferitele doctrine religioase să acopere, dar dacă sacrul nu presupune descoperirea lui, ci doar adorarea și urmarea întru totul, noi pentru ce mai trăim? La ce mai folosește fiecare suflet ce se naște dacă deja are o soartă prestabilită?

Am colindat priviri cu miile și am născocit gânduri nu tocmai sfinte prin oameni simpli.

M-am jucat printre cuvinte scrise și spuse și am căutat păcatele în oameni ce visau cu nerușinare la izbăvirea unui așa zis suflet. Nu e nimeni mai presus sau mai prejos. Există doar două categorii de oameni: cei care își refuză natura umană și caută să atingă măcar treptele paradisului parauman și cei care îmbrățișează ignoranța și-și mutilează astfel orice pornire naturală a sufletului de a transcede latura umană. Nu este ușor să realizezi că vrei să te cunoști întru totul, să devii suprareal, necesită timp și exerciții intense de meditație chiar dar simpla idee de egoism sau mai bine zis egocentrism duce instantaneu spre acel gen de curiozitate ce ușurează calea tranziției spiritului spre alte dimensiuni de cunoaștere.