Dintre
toate momentele de disperare, din tot ce un suflet poate culege, omul
în definitiv nu este decât o esență impură a magnetismului
interior. De ce este mai ușor să cultivi frica și apoi să tremuri
cu gândul la moarte? Oare ăsta este adevăratul sens al acestei
tranziții pe care o parcurgem cu toții mai devreme sau mai târziu?
Clipa
morții nu este nicidecum un capăt de drum sau o limitare a
existenței acelei esențe din care tindem să ne dezvoltăm. Moartea
aduce după sine disperarea și teama doar pentru a contrasta
peisajul sumbru, altfel arată un muribund ce suflă teamă decât
împăcare însă acesta nu cumva este clișeul suprem? Puțini
oameni pot înțelege cu adevărat sensul morții trupești, pot
privi cu luciditate acele puține clipe în care sufletul se zbate
printre ecouri ale trecutului să își țină calea spre împlinirea
esenței supreme ce o deține încă de la naștere. Cu toții ne
pierdem clipe prețioase în distracțiile trecătoare și ne afundăm
spiritul într-o mare moartă de dorințe efemere fără să
interiorizăm, să dobândim acea putere care să întoarcă sufletul
în disperarea originară.
Disperarea,
acel sentiment prețios, de care nu se poate lipsi egoismul liric,
suferința în cuvinte și simțăminte, toate astea pot naște în
omul natural, simplu, un iad devastator, un etern titan al umanității
precare, cea care tinde spre nemurire. Și dacă nu disperăm, unde
vom ajunge? Fără acest paradox, nu putem exista. Oamenii disperă
în tăcere cel mai adesea pentru că dacă nu te interiorizezi, îți
pierzi esența, te delași unei lumi insipide, unui monstru mâncător
de spirite ce dețin lirismul vieții. Dar odată cu disperarea, vine
și teama, acest sentiment dizgrațios ce nu face decât să semene
îndoieli printre visele încă necoapte ale translucidității
premature.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu