12
martie
Dragul
meu,
.......
Închid ochii și simt un fior rece care îmi
face inima să se cutremure. În mintea mea, năluci, gânduri, toate
amintirile rătăcesc nebune în căutarea timpului apus. Îmi afund
trupul în apa caldă și privesc cum pe cer strălucesc mici
dorințe, stele ce mă privesc seară de seară și îmi cunosc
durerea. Ah! De le-aș putea atinge... dar eu sunt prea lipsită de
spiritualitatea necesară accederii colosalului cosmos. Nu cunosc
durerea în dimensiunile umane pentru că nu mă împiedic de fiecare
lacrimă seacă, mă dedic unor cauze ce depășesc limitele
puterilor ce le deține un simplu trup. Încătușat, un suflet nu va
putea niciodată să își răsfrângă puterile peste mintea ce o
deține și astfel nici durerea nu va încununa acel moment de
melancolie când ai vrea să renunți la tot, să te întinzi pe
pământ și să privești pierdut spre neant. Mă străpung mii de
sulițe ale ochilor curioși când îmi păstrez starea sufletului în
afara lui și asta nu face decât să nască în mine o liniște covârșitoare ce domnește peste timp prin interfața umană.
Izbesc
cu putere o mână în apă și câțiva stropi se așează violent
pe fața mea. Vreau să chicotesc sau măcar să schițez un gest,
însă eu sunt stană de piatră. Îmi amintesc un citat care spunea
că omul fără sentimente nu este nimic decât o umbră pe care nu o
vede nimeni sau o piatră care nu interesează. Eu nu sunt lipsită
de sentimente, eu simt melancolia ce liniștește furtuna iadului ce
mă usucă de gânduri, trăiesc vise mărețe când închid ochii și
suspin amar, iubesc acea stare de disperare ce mă poartă prin foi
de istorie ale omenirii și care culmină într-un sacrificiu al
sufletului meu, o dedicare acerbă unei lupte a mea cu ființa de
demult, copilul cu ochi umezi și plin de vise mărunte. Un vis este
un vis indiferent de destinația gândurilor ce-l însoțesc, merită
luptat pentru el căci dacă nu suntem luptători pentru ce mai
trăim? Ne găsim legitimitatea atunci când moartea e aproape și
doar așa un concept ce liniște eternă ar putea fi posibil. Visele
aduc după sine regrete. Este inevitabil să nu cunoaștem latura
nefastă a visării, însă mai marii monștri ai filosofiei au
înțeles că regretele pot fi evitate dacă inițiază în mintea
lor cultivarea unor valori ce rețin umanitatea într-un vid și aduc
la lumină indiferența ca armă împotriva oamenilor șterși de
timp și lipsa de interes față de lucrurile ce-și pierd valoarea
odată cu diseminarea lor și implicit pierderea oricărei forme de
mister deținute de acestea.
Mă
ridic și privesc cum apa își găsește cale spre pământ pe
pielea mea. E o seară rece, frigul îmi lipește carnea de oase însă
eu nu simt nimic. Gândurile m-au amorțit și rămân ațintită cu
privirea spre mine. E un trup ca oricare altul, muribund și plin de
defecte. E locul în care cândva obișnuiam să mă simt bine.
Vedeam lumea prin ochi vii, azi seci și sticloși... alergam pe
câmpii întinse la apus, acum doar visez la asta. Pesemne dobândirea
păcatului suprem a stins în mine viața și latura umană iar tot
ce a rămas este acea parte în care sunt ascunse cele mai odioase
nemerniciri asemeni unei cutii a Pandorei.
Mă
cuprinde la pieptul ei și îmi alină gândurile. Stă lângă mine
și îmi ascultă bătăile inimii: disperarea, melancolia. Ea este
puritatea în care se nasc gândurile unui suflet nobil, egoist iar
depresia nu face altceva decât să se manifeste în mod natural
atunci când acest suflet își descoperă și acceptă originile.
Dragul
meu, melancolia este nectarul cu care se hrănește mintea mea când
sunt sătulă de nimicul ce mă înconjoară.
Pentru o fracțiune de
secundă m-am întrebat dacă nu cumva mă complac în scârba asta
față de aproape tot ce e uman? Cu cât trece mai mult timpul prin
ființa mea, cu atât mă afundă într-o depresie ce mă schimbă,
distruge omul din mine și lasă la lumină latura originară, un
animal ce nu s-ar sfii de la a-și împlini plăcerile native și
repudiate de totalitatea oamenilor.
Nu
mai știu, nu mai regăsesc în mintea mea nimic ce ar putea fi
folosit ca monedă de schimb pentru răbdarea pe care încă o
investesc în universul ce mă afundă tot mai tare. Inima mi se
oprește brusc câteodată și simt moartea cum îmi strânge mâna
și mă cheamă la ea. Dacă simt că eu nu aparțin, dacă eu vreau
să plec, cine e ea să mă oprească? Nu îmi pasă de nimeni și
nimic, de fapt cred că am dezvoltat o latură lipsită de sentimente
pe care o folosesc numai atunci când nu vreau să mai adulmec
mârșăvia umană a lipitorilor de care mă lovesc zi de zi. Închid
ochii și respir adânc. Mă apasă o liniște ce cred că ar trebui
să doară, dar care pe mine mă desăvârșește și îmi îngroapă
toate amintirile în pauzele dintre aceste cuvinte. Sufăr, recunosc,
dar asta e sentința ce mă eliberează atunci când pierd esențialul
și vreau să regret. Cât de sincer pot îmi înec și ultimele urme
de regrete într-o melancolie ce culmină printr-o depresie iluzorie,
transcendentă infinitului meu poetic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu