Corespondență (În loc de copertă)

Dragul meu,

Sunt momente și momente, cert e că nimic nu se repetă, totul se duce tot mai tare de râpă. Îmi îndeplinesc insomnia cu fiecare seară ce trece și simt că nu mai am mult până să mă sting sau cel puțin să uit de ce încă mai scriu, mă mai trezesc. Sufletul îmi vibrează pe sunete mute, pe țipete disperate de ajutor, dar eu nu mă pot îndura să îmi întorc privirea și să îmi pese pentru că dacă a fost undeva în mine o umbră de umanitate, a dispărut odată cu dezlănțuirea iadului ce mă mistuie din ce în ce mai grabnic. Limbi roșii și arzătoare se întind pe tavanul meu și mâini negre, uscate vor să mă acapareze în timp ce tremur cu suflul de gheață sub pătură. Spirite apatice, vise întortocheate, toate astea mișună prin mintea mea frivolă și îmi fac pielea să se înfioare. De ce nu mi-e frică așa cum aș fi crezut? Tremur, dar nu e teamă... am așteptat momentele astea o viață și acum că ele chiar au loc, eu îmi dezlănțui nerăbdarea cu picuri reci de transpirație pe frunte și cu buzele strânse între dinți. Aleargă diavolul prin mintea mea și deschide orice ușă ferecată de mine. Îmi dezvăluie amintiri ce am preferat să le ascund crezând că timpul le va șterge, însă acum îmi retrăiesc chinul, iadul ce l-am trăit în trecut. Toate revin, dar nu mai sunt așa puternice precum le-am înlănțuit. Sentimentele mele sunt doar niște umbre putrede ale unor vremuri demult apuse. Se târăsc prin mine și mă umplu de fiori însă nu vreau să le mai experimentez vreodată. Știu că nimic din toate astea de fapt nu e real. Nu există nici un sentiment, cel puțin pentru mine. Hrana mea e suferința, cuvintele ce le culc ușor pe foaie și pedeapsa minții când nu sunt în stare să zic nimic. De cele mai multe ori gura îmi este închisă în fața oamenilor, a celor ce reușesc să mă impresioneze fără să-și dea seama asta, dar firea mea mă face să mă detașez rapid, să resping orice atingere caldă. De ce? Mi-am obișnuit trupul cu fiorii reci și sufletul cu zgârieturile pe care mi le lasă demonii mei. Le sunt dedicată total. Nu pot trăda o asemenea legătură ce este deasupra înțelegerii umane.

M-aș lupta să redevin eu cea inocentă și naivă, dar timpul a fost dur cu mine, m-a impregnat de gânduri necurate și dacă e vina cuiva că eu sunt aici acum așa cum sunt, timpul e de vină pentru că m-a cruțat. Chemarea naturii idioate e prea puternică, mă doare sufletul când mă gândesc la ce aș putea face dacă mi-aș elibera diavoleasca imaginație mai mult decât în scris însă îmi reprim pornirile păcătoase și înghit în sec. Nu e nimic mai minunat și mai dăunător pentru mintea mea decât acceptarea unui război în interiorul meu. O lungă agonie ce culmină într-o depresie care curăță mizeria luptei. Pe tărâmul ce proaspăt fumegă după o bătălie de idei și dorințe chinuite într-un lirism empatic mai este încă loc pentru o ironie de final, un gust amar al egoismului ce va renaște de fiecare dată.

Când, dincolo de lumea asta ce spumegă a suferință izbăvitoare, mă detașez fără voie, găsesc o liniște ce nu-și mai are locul, dar care persistă și apasă pe lipsa nevinovăției native.

Și dacă teama nu e ceva înnăscut, de ce te temi să suferi? Durerea fizică, chinurile nu sunt parte componentă a suferinței. Acestea sunt doar un ecou ce păstrează echilibrul într-un pact dintre om și demonii săi.