10
ianuarie
Dragul
meu,
Privesc
prin ceața deasă dincolo de sufletul și dorințele mele cu un
oarecare dezgust. Știu, sunt conștientă că undeva am greșit,
m-am oprit din drumul meu pentru prea mult timp fără să îmi dau
seama că mâna rece a morții mă atingea suav, dar letal.
Câteodată, clipe sute trec cu chiu cu vai prin ființa mea și
adaugă cu fiecare pas ce și-l pierd în ecoul minții mele, un
strop de regret și un zâmbet amar. Mă învelesc cu o pătură
precară cusută din vise fel de fel în nopțile reci când mă simt
inumană, lipsită de suflet, înfometată de căldura unor cuvinte,
fie ele superficiale sau nu. Dincolo de amintirile ce mă apasă
precum niște păcate ce nu s-au pierdut în trecutul ce l-am aruncat
grabnic din mine, este un copil cu ochii încă umezi care își
strânge puternic sufletul în brațe când se simte umplut de
dezamăgiri. Dincolo de aparențe există o linie fină ce unește
suspansul de viața reală, niște zâmbete simple de ipocrizia
oamenilor de rând. Și acolo, pe acea linie sunt eu, uneori hotărâtă
să plec, să las totul în urmă și să pornesc o nouă viață
mereu și mereu, uneori doar pierdută în gândurile mele. Nu e
nimic ce ar putea îndupleca dezgustul pe care-l simt față de
oamenii ce mă înconjoară și care se grăbesc să mă sărute
scârbos pe obraji. M-aș putea lipsi cu bucurie de asta și de
rânjetul ce urmează gestului sec. Dar dacă fac asta, oare nu mă
pierd de tot? Nu rămân singură în suferința mea?
Am
fost învățată că oamenii au nevoie să fie mințiți, să fie
răniți, să trăiască numai în circumstanțe pline de clișee
doar pentru a mușamaliza suferința în care se zbate sufletul încă
de la naștere. De ce te ferești să suferi? Nu știi tu omule
ignorant că suferința este condiția în care te naști? Nu știi
că moartea are rolul de a te readuce la condiția din care ai pornit
în lume? Cum ar putea ea să te coboare de pe piedestalul pe care te
cațeri, construit din cartoane mucegăite, dar pe care tu le vezi
frumoase și neprețuite, un zid ce îți limitează tristețile și
te umple de o bucurie trecătoare? Te întrebi vreodată de ce nu îți
găsești liniștea, de ce nu poți muri în pace? Lasă suferința
să inunde ființa ta, să te desăvârșească, să îți aducă tot
ce ai nevoie tu. Cum aș putea eu să îmi neg singurul mod în care
sufletul meu capătă aripi și zboară deasupra viselor voastre? Nu
îmi pot închipui nici o zi fără acest chin ce nu face altceva
decât să mă secătuiască de cele mai adânci gânduri ale mele și
care îmi colorează tot mai mult esența trupului în care se
îmbracă spiritul meu de scriitor. Dacă văd lumea cu alți ochi și
cred că numai suferința poate salva un suflet de la pieire și
poate aduce pacea unei minți zdruncinate de apatia lumii
înconjurătoare, cum aș putea fi pedepsită? Oare sunt singura care
crede asta? Dacă da, dacă nu,
faceți-mi
rug, priviți-mă cu ochi reci cum mă împlinește sentimentul de
care vă ascundeți. Nimic nu mă poate face mai fericită decât să
știu că voi muri în credințele mele și alături de ele voi pune
inima mea, pe care știu sigur că nu o veți putea atinge pentru că
voi sunteți prea curați și lipsiți de păcate.
Tot
ce văd ochii mei este frica. Omul trăiește în frică pentru că
ea se află în condiția lui natală, dar nimeni nu spune că
aceasta nu poate fi îndepărtată. Frica nu este bună decât dacă
ea servește ca armă împotriva religiei. Da, sunt un om suferind,
unul lipsit de frică și plin de curiozitate. De ce? De ce nu?
Sufăr
să mă regăsesc zi de zi, să mă cunosc tot mai bine, nu țintuiesc
frică înlăuntrul meu pentru că frica naște slăbiciunea minții
și iluzii nefaste. Sunt curioasă, da! Vreau să știu că pot fi
deasupra gândurilor ordinare, că eu cu visele mele pot desface
farmece demult apuse pe buzele martirilor și pot crea un decalog în
care să se scalde inima mea păcătoasă și ochii în care arde
focul speranței veșnice.
Apoteotic
mă dedic unei cauze ce nu și-a căpătat aripi încă, un vis încă
nenăscut în mintea muritorilor... cu pași greoi mă îndrept spre
țărna rece ce mă cheamă. Îmi aplec fruntea în răcoarea serii
și simt cum mă străpung mii de sulițe ale gerului ce mi-a
înghețat deja suflarea. Sărut cu evlavie piatra rece și încerc
să mă reculeg un moment. Îmi amintesc de ochii ce acum sunt
mistuiți de focul veșniciei și mâncați de viermii pământului,
cei ce cândva îmi înseninau ziua. Piatra de mormânt e aceeași de
fiecare dată însă suferința mea diferă, mă poartă pe culmi
necolindate de nimeni, mă asmute să visez tot mai mult, să mă
pierd tot mai tare în frenezia mea, să mă umplu tot mai tare de
obsesiile ce îmi alimentează sângele să fiarbă neîncetat.
Scârbă, dezgust, amărăciune... asta văd, asta simt când privesc
dincolo de acest peisaj. Nu îmi găsesc locul aici, nu mi-l voi găsi
niciodată.
Eva
Vladimir
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu