Corespondență 3

 10 martie

Dragul meu,

Sufletu-mi este chinuit de gânduri... pierd nopțile încercând să mă detașez de tot. Simt că îmi este de ajuns uneori să mă zbat în această lipsă a nebuniei... parcă nu mă regăsesc, totul se întunecă în jurul meu și mă sufoc printre oameni simpli și șterși, care nu fac altceva decât să lase urme pline de ipocrizie pe mintea mea singuratică.

Eu nu descind din nici un neam, eu nu aparțin nimănui, eu mă plimb fără să știu de unde de când printre fantome și monștri... încerc să conturez iadul în care mă desăvârșesc, prin cele mai bune intenții. Eu nu mă regăsesc în nici o epocă a timpului nemilos, în nici un zâmbet palid, în nimic lumesc. Eu sunt sub oameni sau deasupra lor, dar nicidecum ca ei. Eu nu cunosc frica, nu mă înspăimântă nici moartea, nici timpul. Mă bucur de tot ce mi se oferă și creez iluzii pe care numai eu le pot înțelege doar ca să mă pot juca pe tărâmul unde m-am născut. Nu există nimic dincolo de egoismul dorințelor mele și nu cred în nimic mai presus de spiritul ce arde vise-n mine în nopțile când demonul mă ține de mână și mă îndrumă spre culmi de nepătruns pentru mintea limitată a oamenilor de rând.

Inima îmi bate cu putere. Simt că nu sunt eu cea care tocmai a scris aceste câteva rânduri, dar sentimentul pe care mi-l dă acestă experiență mă incită, zâmbesc diabolic. Ce sunt acești monștri? Îmi amintesc vag un citat de-al lui Stephen King, care spunea că monștrii și fantomele există, dar ei sunt în noi, oamenii. De cele mai multe ori ne luptăm cu ei și uneori ei câștigă.

Un alt zâmbet încununează finalul propoziției. Știu că lupta am pierdut-o demult, dar odată cu ea, războiul a devenit mai aprig. Nu îmi doresc să accept toți demonii ce vor a-mi invada sacrul minții și spiritului. Îi vreau și îi las la suprafață doar pe cei care au reușit să mă seducă prin gândurile lor mârșave și care nu se tem să devină umani doar pentru a iniția în arta păcatului. Ei știu că un suflet nobil nu ar putea vreodată să se elibereze de limite de unul singur. Ei mă înconjoară cu afecțiune, îmi șoptesc basme-n vis și îmi țin iadul viu în interiorul meu. Domnesc și dansează ca nebunii în jurul patului meu când eu dorm, scot țipete ascuțite și șoapte dulci ca să-mi îmbie somnul. Au răbdare, așteaptă cu grijă momentul în care mă voi curăți de naivitatea în care am crescut și voi cunoaște gustul sângelui fierbinte care cere îndurare și milă. Când cunoști păcatul, pierzi noțiunea milei. Ești un monstru ce se hrănește cu frică și trăiește doar pentru a simți exaltarea în vene când în mâinile tale se odihnește o viață ce ușor-ușor se stinge. Ești un simplu om ce stă la creștetul neputinței, înconjurat de demonii ce savurează momentul și de însăși moartea, care ți-a încredințat puterea de a deține frica asupra ei și plăcerea cu care își duce la final rolul de fiecare dată. Acum ți se pare că mai ești un simplu om?

Îmi sigilez buzele și mă îmbrac într-o rochie albă peste care așez cu grijă o mantie neagră ce o acoperă total. Îmi îndrept pașii spre singurul loc de unde știu că pot să mă alimentez cu liniștea veșnică: cimitirul.

Ajung acolo și îmi simt ochii vii cum strălucesc de dorință. Aș putea fi numită o ființă ciudată, doar că eu nu culeg rămășițe umane ci eternitatea. Liniștea lor veșnică este inspirația mea. Eu scriu la creștetul lor, frământările mele și pe care ei le absorb asemeni unui pământ arid ce binecuvintează apa care-l udă. În fața mea se întinde orașul mut. În jurul meu liniștea mă îmbracă și mă înfășoară cu o ceață groasă. Aprind o lumânare mare și încep să scriu. Vreau să scriu decalogul unui suflet chinuit de demonii lui, dornic de păcat și îmbătat de plăcerea pe care i-o oferă controlul asupra timpului și a morții: un suflet sacru ce s-a născut pur pentru a dobândi nemurirea în păcat.

Închid ochii și aștept. Știu că ființa mea va fi invadată curând de prezența unui demon ce va culege rămășițele plăcerii psihice ca și tribut în lupta ce am pierdut-o cândva cu ei. Se apropie ușor. Simt adierea rece care îmi face pielea să se înfioare. Mantia îmi cade și rămân acolo, în genunchi pe zăpada înghețată, contemplând întunericul. Eu sunt altarul de sacrificiu, sângele meu curge neîncetat pe el prin cuvintele ce le redau, dar eu sunt legătura lor cu lumea, eu le întruchipez nemurirea păcatelor.

Se apropie tot mai tare și când e destul de aproape îmi șoptește la ureche în timp ce eu rămân ascultătoare cu picioarele-n zăpadă și cu mâinile pe hârtiile de-abia scrise.

Cuvintele tale, suferința ta, totul... este de nedescris. Tu ești poarta deschisă lumii spre păcate, muza celor ce vor să devină eterni. Zâmbește, draga mea, tu ai găsit adevăratul sens al plăcerii și al suferinței. Îndură și vei deveni regină peste imperiul trupului tău, luptă și mai aprig. Doar așa vei câștiga războiul cu noi, demonii tăi iar când vei face asta, te vom încununa cu visele și credințele noastre, te va elogia timpul întru veșnicia sa iar alături de tronul tău vor dăinui pentru totdeauna Moartea și demonii tăi dragi. Nu te teme să păcătuiești, să plângi, să cazi în disperare căci finalul îți va fi glorios asemeni dorințelor tale.

Demonul dispăru. În minte mi se naște o întrebare: cine e mai exact? Până acum îl cunoscusem doar pe cel care mă însoțea când scriam, dar în seara asta a venit altul în locul lui și asta numai după ce am terminat de culcat pe foaie gândurile mele.