Prolog
Un
moment, o clipă de ezitare și o privire pierdută spre soarele ce
apunea atât de brusc parcă!
În
cameră abia mai statornicea lumina palidă a zilei ce își încheia
existența-i efemeră, lipsită de orice importanță, o zi care
oricare alta, unică și totuși atât de pierdută printre multe
altele asemenea ei... culorile ce odată dănțuiau prin geam spre
pereții reci, acum își uitaseră destinul și muriseră lăsând
în urmă nostalgia unui vis de vară poate... de nedescris în
multitudinea cuvintelor ce reușesc de cele mai multe ori să îmbrace
momentele în amintiri prețioase. Nu mai avea loc nici măcar un
strop de credință în acea încăpere. Deși lipsită de speranță,
abandonată de orice iluzie, noaptea ținea neapărat să învăluiască
un trup uscat de tot ce e viu, un corp cu prea multe riduri și răni
apărute din războaie ce nu-și avuseseră rostul. Ele erau doar
pretexte ca viața să meargă înainte și țineau strâns în
frâiele lor o oarecare iluzie ce punea în mișcare un somn îmbibat
cu vise, cu destine de prea mult timp amăgite și cu speranța că
următoarea zi se va arăta mai memorabilă precedentei. Acolo,
amăgiți de veninul unor inimi meschine ce își doreau împlinirea
omenească, oamenii au luptat, au murit și au lăsat în urmă un
crez ce i-a făcut martiri. Cauza lor, deși justificată, ajunge în
final să fie descoperită ca o cale de scăpare din idioțenia
înconjurătoare, un strigăt ce și-a găsit ecou peste ani, un
răsunet pictat și scris prea bine de același fel de oameni, dar cu
o deprindere mai puțin curajoasă decât cea de a lupta. Și dacă
totul va muri în final, de ce să credem că ce au făcut ei e bine?
Atunci ar trebui să credem în altceva sau să nu credem deloc și
să murim indiferenți?
În
lumina ce încet-încet dispare, o siluetă de femeie își face
apariția. Duce în mâinile ei o lampă veche și aproape fără
zgomot trage draperiile după care se așează la masa de scris. Stă
un moment și pare să fi amorțit. Întunericul din preajma ei îi
face bine, o învăluie de simțăminte și amintiri poate pierdute
deja...
Cu
o mișcare nu foarte hotărâtă aprinde fitilul și privește cum
flacăra acaparează camera. Lumina se întinde leneșă spre tot
întinsul încăperii și în fața ochilor ei obosiți se desfășoară
un spectacol minunat, idilic. Umbra luminii se desparte și pare că
retrăiește însăși amintirile ei. Sunt doi iubiți ce se
îmbrățișează, se sărută cu pasiune și sunt gata oricând să
renunțe la tot dacă iubirea ar fi răspunsul la întrebările ce
apasă greu de frunțile lor. Să fie oare? Iubirea poate ajunge atât
de departe încât să nască din ea prin ea și cu ea o mulțumire a
celor ce o împărtășesc?
Femeia
ia o foaie de hârtie și un creion. Privește îndelung la coala
goală și încă nu știe de ce, dar vrea să o umple de grijile ei,
să îi spună ei tot ce o apasă... încă nu are cuvinte, nu știe
ce ar putea scrie, ceva parcă o reține. E o rușine față de sine,
se simte vinovată și ar vrea să scape de această vină, însă nu
e sigură că pedeapsa ei ar capitula prin scrierea unui poem, basm
etc.
Vrea
să fie o artistă în propria-i moarte, să subjuge arta scrierii în
mâinile ei, să frângă crâmpeie de geniu și să le ascundă
printre niște fraze aparent simple și neinteresante. Gândurile ei
fug, mintea se chinuie, fruntea se crispează... tot ce reușește e
să scoată un icnet de furie. Nu poate scrie!
Știe
că viața ei a fost un război dominat de orgolii și hegemonia unei
iubiri pe care nu a înțeles-o niciodată și ar vrea cumva să nu
dea impresia că încă se mai gândește la asta, dar ceva acolo în
interiorul ei îi ține amintirile captive, o face să revină de
fiecare dată la acele zile aparent neînsemnate când armele nu
puteau pătrunde prin scuturile de orgolii mult prea bine create și
când noaptea revărsa o fraternizare cu dușmanul, una dulce,
blândă, o împăcare ce unea acele inimi meschine, prea doritoare
de păcat.
E
doritoare să scrie pentru că toate aceste amintiri o fac să
tremure ușor. Își simte fruntea brodată de picături mici de
transpirație și își dă seama că respiră sacadat, ca și cum ar
retrăi întocmai acele vremuri. Fără să vrea își mușcă buzele
și cu hotărâre apasă creionul pe foaie. Nici ea nu știe exact
cum să înceapă, dar pentru o clipă închide ochii și inspiră
adânc. Simte lângă ea pe cineva. Nu-l știe, nu-l cunoaște însă
nu se teme. Se simte încă în siguranță, dar la fel de vinovată
de aceea clipa dispare repede și ea redeschide ochii. Nu vede pe
nimeni și totuși simte pe cineva. E curioasă să știe cine e
acolo însă nu are șanse să afle prea curând căci mintea ce pare
a-i juca feste e cufundată în gândire, vrea să își scrie
sentința. Deodată și parcă fără mare chin de data asta, foaia
se îndoaie sub mulțimea de cuvinte ce invadează noul teritoriu
încă necucerit. Și secundele trec alene sau grabnic împovărate
de amintiri ce trebuiesc retrăite pentru ca literele să le acopere
în cuvinte și să creeze un colț de artă, un material ce va
reprezenta în ultimă instanță, condamnarea unui suflet atât de
josnic că însuși păcatul nu-și va mai găsi definiția în
conturul acestui război purtat de trupuri abandonate undeva spre
dimineață într-un pat ce nu cunoștea încă puterea unei idile
îmbrăcată în amor sublim și răsplătit cu sânge rece.
Ea
scrie, încet și frivol degetele se plimbă pe urma lăsată de
creion asemeni unui orb ce vrea să simtă în toată ființa sa ceea
ce citește. Zâmbește amar. Rememorează aproape fără voie
ultimele clipe ale acestei idile demult acoperită cu cenușa ce
numai un război prostesc o poate lăsa. Simte în interiorul ei
acele ultime săruturi și mângâieri încărcare cu o căldură de
care nu a mai avut parte niciodată. Ea, o fire rece, cu inimă de
piatră (umană și plină de dorințe totuși), cu privire ironică
și meschină aproape la fel de sadică precum a unui criminal,
ferită de toate ipocriziile oamenilor ce se nasc doar pentru a
deprava și mai tare spiritul uman, înarmată cu un orgoliu vicios
și o indiferență aproape fără limite... ea cândva își dăruise
întreaga ființă unui om!
Astfel
de imagini i se perindă prin minte și o face să vrea tot mai tare
să scrie, să scrie, să lase suferința în urma ei, să știe că
nu a pierdut totul degeaba, că acolo undeva mai există încă
cineva care o va judeca după legile ei și nu ale tuturor că ea ca
și spirit s-a metamorfizat într-o stâncă ce ar putea fi oricând
luată de vânt, deși a menținut aparențele și impetuozitatea
unui monstru ce nu ar putea fi doborât vreodată.
Cuvintele
apar tot mai repede și mai apăsat, rândurile se așează frumos ca
pe un mormânt și slăvesc puterea prin care o întreagă viață se
desfășoară cu ajutorul lor.
Femeia
se oprește din scris. Parcurge cu răbdare fiecare frază în parte
și în final, mâna-i obosită îi sprijină bărbia. Privește spre
geam. Printr-o mică deschizătură se vede o lumină stranie ce vrea
să pătrundă-n cameră. Curioasă se întinde și trage draperiile.
E o nouă zi. Parcă noaptea trecută nici nu a avut loc. Simte cum
lumina încă rece a dimineții îi oferă clemență, liniște
pentru câteva momente. Rămâne pierdută-n visul ei, în dorința
ce o arde asemeni unei eretice pe rug.
E
obosită. Simte nevoia să închidă ochii și să se dedice unor
clipe pașnice de somn. Privește pentru ultima dată manuscrisul. E
o scrisoare deci trebuie să se semneze. E nesigură și totuși
binevoitoare. Scrie: Eva
Vladimir.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu