Departe de timp

Unde ai dispărut iluzie tomnatică

și ce-ai făcut cu sufletul meu precar?

Căci trec anii căutând în van

O clipă de liniște măcar...

Și cum ai ascuns gândurile mele fericite

Cu seri târzii de iarnă rece?

Că eu acum mă caut prin clipele trecute

Dar nu mă regăsesc... timpul încet mă irosește.

Nu sunt zile îndeajuns cât să regăsesc în mine

Un moment din copilărie când să fi trăit

Intens și cu viteza a sute de amintiri

O viață-ntreagă într-un minut p-un pas greșit.

Căci eu, temerară, tânjesc de secole încoace

În spatele cuvintelor vechi și mărețe

Să găsesc un sens al meu sau cum se face

Că-mi lipsește dintotdeauna și cel mai mic strop de inspirație...

Și caut încontinuu ca un nebun ce nu înțelege

Un declin normal al timpului, o epocă ce trece

Deoarece în mintea mea, când stau de veghe

Între mine și oameni prăpastia se adâncește.

Rămân doar eu cu spiritul meu abătut

și tristă-i spun cu glasul mut

Să nu mă uite, să nu mă abandoneze în veci

Că altfel aș muri încet, chinuită de cuvinte seci

Și oameni mult prea simpli ca să creadă

Că vieții mele nu-i sunt pradă.

Iubește-mă tu, umbra spiritului meu

Și adăpostește-mă cât mai departe

Unde să exist, să înțeleg doar eu

Fără să-mi pese de-ale mele păcate.

Corespondență 14: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

07.09.2014

Dragul meu,

Acum, azi trecutul pare departe de parcă ar trebui să traversez mii de ani și distanțe inimaginabile pentru a retrăi o amintire... nopțile lungi pierdute-n gânduri vagi și întrebări fără sens poate, ele toate nu ar putea spune povestea vieții mele în acest moment căci ele, parte din mine, au uitat asemeni mie, de unde vin și cum am ajuns în acest punct. Cum aș putea să îmi imaginez un viitor din nimic? Amintirile sunt baza clasică a unui om, fundamentul pentru noile cunoștințe și biblia minților luminate ce nu vor să mai repete același greșeli. Dar cine suntem noi să nu greșim și mai ales să nu repetăm ceea ce am greșit? Lumea, naivă de fire, crede într-o viață ce tinde să îndeplinească un curs recticliniu uneori dar de fiecare dată și fără excepții, mereu înainte. A înainta mereu înseamnă a acumula încontinuu bagaje pe care la un moment dat nu le vei mai putea căra după tine și vei fi obligat să le lași deoparte. Acelea sunt amintirile de tot felul, clipele din care tu ca om ți-ai creat un trecut, riduri și fire de păr alb. Dacă lași în urmă toate acestea și mereu îți dorești ceva nou, crezi tu că vei descoperi nemurirea sau că nicicând nu vei îmbătrâni?                            

Amintirile nu pot fi lăsate de izbeliște sau cărate peste tot cu noi, dar la ele se poate reveni oricând este nevoie. Sunt ca niște bătrânei la spital. Nu cer nimic, doar se așteaptă vizitate.  

Eu sunt o visătoare, una înrăită chiar, dar așa ceva depășește limita oricărui vis și tinde spre nebunie, care la rândul ei își odihnește picioarele grele într-un pat vechi și plini de pureci al vreunui ospiciu îngropat în munți sau și mai rău, în mijlocul orașului... acolo unde toți trec pe lângă tine, dar nimeni nu te vede, toți te aud, dar nimeni nu te ascultă. Viața nu este despre bani deși toți ne zbatem să facem cât mai mulți, nici despre distracții până ne cedează trupul... viața înseamnă o continuă pendulare între trecut și viitor cu o ușoară staționare în prezent. Viața înseamnă balans și echilibru asemeni unei clepsidre ce pierde ușor ușor din nisip pentru a-l regăsi mereu de cealaltă parte când este întoarsă invers. Cum altfel te poți numi om dacă refuzi minții tale amintirile rele și inimii simțămintele ce te-au ținut de veghe nopți întregi? Viața este amintiri, tinerețea le creează și le conservă în favoarea ultimilor ani de viață când sufletul poate rămâne tânăr, dar trupul istovit doar zvâcnește la chemarea lui. Nemurirea, asemeni tinereții, este un vis ce dă naștere tuturor celoralte în favoarea acceptării momentelor mai grele prin care trecem. Undeva prin imensa istorie a religiilor se spune că dacă ne-am gândi în fiecare moment la moarte, am fi mai puțin păcătoși. Nu zău! Păi dacă îmi imaginez numai pentru câteva secunde moartea, mi se întristează și cel mai fericit gând din mintea mea și deja știu că așa ceva este inevitabil deci îmi piere pofta de viață. Nu mă omoară moartea cum mă omor eu singură... plăcerea vieții constă în ignorarea pe cât posibil a morții și trăirea momentelor așa cum sunt ele să se întâmple. Nu este firesc să grăbim lucrurile când ele oricum vor veni dacă așa trebuie. Cine sunt eu să mă opun unui viitor pe care nu-l pot manevra încă și poate la care nu visez deja?

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte: basmul clasic, imaginea alegorică a unui vis mistic și adânc inhibat în sufletul fiecăruia, dar care luat  în doze mari duce la crearea unei realități alternative ce deja nu mai ține de nimic lumesc ci numai întreține un corp golit de umanitate și spiritualitate. Nu există nici un farmec în a dori ceva ce ești conștient că nu vei avea niciodată. Asta e o chemare subtilă a morții căci mintea nu mai găsește motive pentru care trupul ar mai trebui să respire și sufletul să existe. Este drept, nu dețin puterea necesară să îndrăznesc a-mi imagina infinitul, însă zilnic desenez în mintea mea câte o bucățică din lumea în care aș dori să trăiesc, din infinitul la care aspir, eu păcătoasa de mine! Cu toate acestea, un pahar de apă rece mă aduce la realitate și plec la muncă, unde îmi indeplinesc rolul în societate și câștig banii de pe care îmi întrețin existența. Nu este nici o rușine în asta, doar că atunci când crezi că poți atinge cerul și vezi că ai lanțuri grele la picioare, în sinea ta frustrarea, mânia și orice alt sentiment de răzvrătire ai fi avut până atunci, este înlocuit de dorința unui eșec. Vrei să eșuezi ca om doar să fii sigur că nicidecum nu te-ai putea descurca ca zeu.- Omul nu se lasă bătut pur și simplu. El creează iluzii și scopuri mult prea înalte pentru momentul în care trăiește și de aceea ajunge să creadă că este inutil. Nu este nimic rău în a visa cât mai sus, doar că visele trebuiesc strunite să se ajusteze pe prezent căci nu este nici un alt moment mai stabil ca acesta. Experiența trecutului te învață, sentimentul prezentului te învăluie și dorința spre viitor te ține în luptă!-

Tinerețe fără bătrânețe... acest veșnic concept! Noi ca oameni deținem o imensitate de amintiri și momente prețioase ce nu vor îmbătrâni niciodată. Tot ce facem și spunem, aceste lucruri vor trăi veșnic în și prin noi. Oricum s-ar învârti Pământul sau lumea și oricât de multe nenorociri se vor întâmpla, noi mereu vom ocupa un loc special în amintirea cuiva. Amintirile ne țin tineri și veșnici.

Viață fără de moarte... nu există om care să nu se teamă de moarte. Pornim de la tineri și până la cei ce și-au cumpărat sicriu de peste 10 ani și care putrezește bine în pod. Moartea nu trebuie să fie atât de înspăimântătoare căci oricum noi nu avem puterea de a o învinge însă putem ca atunci când ne întâmpină, să fim siguri că nu am trăit degeaba și că măcar puțin din tot ce ne-am dorit am adus la viață. Spiritual vorbind, sufletul e mereu tânăr și nemuritor căci el acumulează energii pe care uneori nici nu le știm a defini, dar care brusc fac viață să capete un nou sens.                                     

Din punct de vedere fizic, trupul deține cheia fericirilor umane, a plăcerilor deseori interzise în istorie. Este carcasa care dă față-n față cu viața și încearcă să o muleze după propria-i voință.  El îndură toate nenorocirile de aceea e și normal să se degradeze și să ajungă hrana viermilor lăsând în urmă un suflet la fel de tânăr dar plin de amintiri. Fizic, descendenții oamenilor sunt dovada vie că nemurirea există iar spiritual pentru cei care nu vor sau nu pot face copii, sufletul este mărturia unei tranziții dinspre lumesc spre spiritual cauzată de o degradare totală a unei carcase ce nu mai putea îndura și căra după ea un trecut, o viață ce acumulase destulă experiență și destule amintiri. Nu putem contesta și nici nu avem puterea de a spune că nouă, tuturor oamenilor ni se cuvin anii bătrâneților căci nu fiecare are aceeași putere de acumulare spirituală a amintirilor și aceeași rezistență la impactul dintre trup și viață. Fiecare moare atunci când finalul îi este menit, fie el provocat de cineva sau ceva. Nu există în viață ce-ar fi fost dacă  pentru că așa cum dăm naștere unor vise imposibile și nu ne controlăm imaginația, așa ea poate juca feste de cele mai multe ori și astfel oamenii negândind clar pe moment, trag concluzii pripite.

          Viața nu ne-a fost dată ca să o interpretăm ci ca să îi dăm un scop după care să o trăim. Amintirile ne sunt cea mai de preț comoară căci ea încape în mintea și inima unui om indiferent de mărimea ei și de bilanțul bine/rău. Totul într-un final duce la amintiri și echilibru. Lasă-ți mintea liberă și visează cu pași mici, bucură-te de fiecare moment care te face să simți fericire, caută în tine puterea să depășești greul căci îl vei găsi. Echilibrează-ți sufletul și mintea așa cum te pricepi mai bine căci altul să te cunoască mai bine ca tine nu va exista niciodată. Suntem empatici, dar nu putem simți întru totul o altă persoană... universal valabil: existăm o singură dată în acest corp, cu acest suflet, cu aceste gânduri și vise. Nu ne rămâne altceva decât să creăm amintiri, să facem greșeli ori de câte ori suntem prea naivi și să lăsăm deoparte ideea morții. Ea oricum va veni, fie că o chemăm gândindu-ne la ea, fie că nu. Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte este formula clasică a unei vieți echilibrate, a unui trup care a făcut de toate și a unui suflet care a simțit fiecare sentiment din plin lăsând în urmă amintiri de toate felurile. 

Chip de lut

Pe urme reci de nisip cristalin

Îmi pierd adesea gîndurile-n amintiri..

Aștept și retrăiesc acel dulce chin

Ce-mi întoarce sufletul împotriva firii.

Cu ce drept aș putea să mă tot întorc

Unde durerea lumească-mi este stăpână?

Cum de vreau mereu să refac

O povestea transformată-n țărână?

Trăiesc în afara unui timp deja pierdut

Dar mă aventurez în el de fiecare dată

Când mă întreb cum am putut

Să mă încred într-un simplu chip de lut!

Timpul va trece, blajin și iertător

Iar eu voi îngropa aceste versuri în inima mea

Căci oricât mi-aș dori să fiu un suflet iubitor,

Amintirile nu se vor îndura a mă lăsa.

Trăi-voi prin tablouri ce nu vor fi uitate niciodată

și mă voi hrăni cu sufletu-mi sărac

Iar valurile și marea mă vor privi cum tac

Ștergând definitiv această fantezie toată!

Trecător în timp..

Pășesc peste cuvinte cu privirea

Asemeni unui zbor de cocori,

Trece ușor și viața peste mine

Cântându-mi dulce: Ai să mori.

N-ș vrea să dispar asemeni unui om,

Un zeu cât de micuț aș vrea să reprezint,

Dar plictisul și drama socială

Îmi apropie gândul de un final morbid.

Arunc privirea spre o ultimă fantezie,

În care îmblânzesc cuvinte în veci nemuritoare

Căci eu mă voi pierde asemeni unui fir de praf,

Dar sufletu-mi va exista prin ale mele gânduri

Într-un infinit de secole viitoare.

Cheia fericirii dincolo de perdelele unui teatru uman

„Durerea nu este socotită ca obiecție împotriva vieții: dacă nu mai ai de unde        să-mi dai fericire, mai ai încă durerea-ți„ Friedrich Nietzsche

Se spune adesea că oamenii vor să iubească, dar le este frică să nu sufere sau că toată lumea vrea să ajungă în rai dar nimeni nu-și dorește să moară...suntem într-adevăr niște ignoranți forțați să creadă în basme și fantezii ce nu vor avea loc niciodată. Pluritatea sentimentelor ce îi încearcă pe oameni zilnic este adânc scufundată în durere și gândurile ce le nasc fără vrere ascund undeva în esența lor o urmă de tristețe. Deși totul e vag, durerea este esența pură a unui om așa cum egoismul îi înobilează sufletul. În serile târzii când mă pierd printre cuvinte și închid ochii alene, visez la orizonturi vii, pline de glorie, dar când mă trezesc în același context umil îmi dau seama că deși am gustul amar al tristeții în amintiri, pentru o clipă am gustat fericirea, am visat la ea și     m-am simțit zeiță.

Dacă este un lucru ce poate oferi omului ideea fricii de moarte, aceea clar e durerea, acea vagă senzație de suferință în urma unei dezamăgiri ce inevitabil va avea loc din vina altor oameni. Cu toții și împrejur și oriunde te-ai uita vei vedea că lumea este însetată de afecțiune și atenție dar frica îi ține în cușcă, lasă mintea să lâncezească și inima să se înăsprească. Paradoxal oamenii parcă trăiesc doar pentru a visa și nimic mai mult... dar dacă visele nu tind spre realitate, ele nu sunt atunci decât niște păcate capitale făcute împotriva propriei minți, chinuind-o cu iluzii despre fericire și adormind-o când și când cu gustul vreunei suferințe trecătoare.

Îmi imaginam un scenariu citind acel citat redat mai sus... mi se pare atât de ireal în zilele noastre pentru un om să fie atât de atașat de cineva încât să nu îi pese dacă persoana dragă îi oferă fericire sau durere atât timp cât el încă se mai află în atenția ei. și dacă stai mai bine și te gândești, durerea nu este altceva decât substratul fericirii pentru că dacă nu ai experimenta și latura mai nefavorabilă a vieții, cum ai putea spune că îi cunoști opusul, că ai descoperit fericirea? Astfel, un om ce dorește atât fericirea cât și durerea cuiva, este pregătit să primească esența unei întregi experiențe de viață cu un substrat de durere, unul ce nu va dispărea niciodată căci ea este temelia construirii unei personalități, dar peste care se poate reconstrui mereu și remodela fericirea. Noi căutăm dintodeauna fericirea, scriem și citim cărți despre asta, crezând în naivitatea noastră că acolo se va găsi răspunsul....                                                                                                                        M-a oprit un bătrânel într-o zi când ieșeam de la muncă și m-a întrebat de ce sunt mereu așa de zâmbitoare. Nu am avut cuvinte, pur și simplu am zâmbit iar el a continuat spunând că probabil am descoperit cheia fericirii. M-a pus adânc pe gânduri chestia asta. Nu m-am gândit niciodată că dacă sunt o persoană jovială, lumea va vedea în asta o personalitate puternică și fericită... apoi am înțeles de ce fericirea este așa de greu de găsit pentru fiecare în parte. Ea este unică, bineînțeles că lucrurile care mă fac pe mine fericită nu se aplică în mod indubitabil tuturor. Eu mă bucur de chestii mărunte și îmi manifest bucuria în principal cu mine apoi o exteriorizez. Altcineva ar putea lua astfel de comportament drept unul teatral, o minciună sfruntată...  totul depinde de personalitate și de cum se mulează ea pe celelalte din jurul ei.

Fericirea, durerea, iubirea, suferința... toate acestea înseamnă viață, trăiri intense și amintiri prețioase. Cei ce fug de astfel de experiențe vor muri crezând că viața lor a fost un vis ce s-a evaporat odată cu venirea dimineții și astfel vor fi respirat aerul degeaba lăsând în urmă doar frustrări și îndoieli. 

Corespondență 13: Din atașament față de timp...

Dragul meu,

Deseori mă pierd în polemici și teme filosofale, lăsând viața să treacă pe lângă mine fără ca măcar să realizez că secundele ce se scurg asemeni unui vis tomnatic, nu se vor mai întoarce niciodată. Ce nedreptate! Unde vă duceți voi minunatelor, luând cu voi aerul meu și lăsând în loc amintiri cuprinse-n filele creierului meu? Încerc din răsputeri să îmi retrăiesc unele amintiri ce îmi sunt legate de suflet și cu greu pot desluși că nu m-am oprit nicicând în loc. Acolo, pe fotoliu, unde lăsasem timpul să se odihnească din nebuneasca lui cursă era demult o umbră a unei pete de praf ce nu mai putea fi curățață. Muzica se audea pe fundal, seara se lasase răcoroasă  iar eu priveam cu ochi triști spre întunericul ce va acoperi corpul meu în curând... nu pot evita această călătorie și nu o pot prelungi căci timpul nu îmi este și nici nu mi-a fost vreodată prieten. El a stat lângă mine mereu și mi-a ascultat toate șoaptele și țipetele, însă nu a intervenit nicicând ci doar a privit și a mers mai departe, asemeni multor oameni din zilele noastre. Nu pot a-i cere ajutorul pentru că el nu concepe existența unor ființe în afara lui. Timpul și doar timpul este stăpânul suprem al trupului unui om așa cum este conștiința pentru suflet. Ne naștem cu proprii demoni și proprii stăpâni divini. Uneori se iau de mâini și dansează frenetic în visele mele, uneori mă simt ca între ciocan și nicovală, dar de cele mai multe ori, ei toți se înclină în fața timpului meu, al clepsidrei de sticlă care nu contenește a opri scurgerea vieții mele. Ea este vestitoarea împlinirii mele: Cândva, în timpul copilăriei mele, priveam veselă spre cer. Totul era mirific. Un câmp plin de spice și vara caldă ce înconjura tabloul îmi făceau ochii să ardă vii asemeni unei flăcări în noapte. Alergam printre spice fără să-mi pese că mă voi zgâria și voi sângera, cântam fericită și fugăream fluturi colorați. Nu aveam griji, nu cunoșteam nimic în afară de minunea ce tocmai o experimentam. Eram un copil, dețineam fără să știu, cheia fericirii. Ea era timpul copilăriei mele. Doar acolo și doar atunci am putut gusta fericirea pentru care sunt azi un suflet pierdut în rutina unui timp ce mă va duce încet dar sigur spre moarte.

Gândurile nu-și aveau loc în momentul fericirii mele, eram doar eu și timpul, ținându-ne de mână și râzând ca doi nebuni. Nu cunoșteam noțiunea lui, dar nu îmi era frică de el, nu știam de-atunci că eu mă pot pierde pentru totdeauna în el și că nu voi mai cunoaște în veci cale de întoarcere. Nu știam că bătrânețea va acoperi sufletul meu și asemeni unui cocoșat, mă voi târî pe pământ așteptând o pală de vânt mai puternică să mă arunce la pământ și să-mi ia ultima suflare...

Eu nu știam acestea... eu eram uitată de lume în fericirea mea și nu vedeam cum întunericul acoperă cerul de-un albastru minunat iar pașii mă îndreaptă spre o pădure de la marginea satului unde mă născusem și locuisem până atunci. Peisajul mă fermecase întru totul. Parcă tot ce fusese până atunci, toate amintirile dispăruseră odată cu lumina zilei iar eu urmăream înnebunită pașii timpului meu ce se auzeau tot mai încet prin iarba mare și umedă de la marginea pădurii. Pășesc curajoasă și nu încetez să zâmbesc pueril. E un basm frumos împrejurul meu iar eu sunt acel personaj principal fără de care nimic nu ar mai avea rost. Credința asta e ceea ce mă ține în viață, mă duce mai departe și mă ferește de frică. Totul era perfect până când frigul mă cuprinse. Am căutat rapid cu privirea un adăpost și am găsit un copac aplecat de vremi sub care am ațipit. Nici nu știu cât timp a trecut în jurul meu căci deschizându-mi ochii, am văzut lângă mine un pui de pasăre zbătându-se frenetic. M-am speriat și am scos un sunet ascuțit. Frica sau frigul mi-au înghețat oasele. Priveam fără să clipesc cum acea vietate se chinuie. Își chema mama...iar eu stăteam acolo și nu făceam nimic. M-a cuprins un sentiment ciudat și brusc am simțit lipsa fericirii. De ce a căzut din cuib? De ce tocmai el și nu un altul și de ce acum când încă nu știa ce e viața?

Era mai simplu decât îmi închipuiam. Tot ciclul unei vieți se desfășura în fața mea iar eu nu puteam pricepe nimic. De vină era vârsta pesemne...

Am amorțit de frig privind acolo cum pasărea mamă își jelea puiul și îmi inchipuiam că în locul lui eram eu, dar nu puteam empatiza mai mult de atât. Simțeam toată acea durere nespusă și totuși mă puteam detașa foarte ușor de acea piesă de teatru ce mi-o arăta timpul copilăriei mele. Eram atât de neajutorată și pe atât de neștiutoare, îngâmfată și ignorantă încât credeam că tot ce văd și simt va dăinui în veci iar eu nu mă voi schimba niciodată.

Acum, mai mult ca niciodată, simt că m-am născut ca să mor. Ce fac între aceste două momente va fi un subiect destul de bun de scris înt-un jurnal cu titlul viața mea dar în rest nimic nu va fi schimbat. Am deschis ochii ca sa-i închid, am zâmbit mereu ca apoi să încremenesc, am tăcut uneori ca deodată tăcerea mea să fie tot ce pot spune, am dansat, am cântat, am scris, am muncit, am gândit departe adesea, toate acestea ca într-un final să mă îndrept spre niște zări întunecate, să adulmec aerul pentru o ultimă dată și să plec neîndoielnic pentru totdeauna.

Din curiozitate față de noțiunea timpului, din dragoste pentru fericirea din copilărie am ajuns să-mi accept soarta și să aștept acel ultim moment în care toate acestea vor fi doar niște amintiri ce vor dăinui în mintea celor ce vor rămâne în urma mea sau celor ce vor citi cuvintele mele pe care le-am scris în loc să le țip în momentele mele de disperare. Din toate și nimic special am creat un atașament față de moarte, am așternut pe zeci de foi multitudinea de gânduri ce m-au chinuit dintodeauna cu speranța că măcar lor timpul meu le va oferi veșnicia.

Poem născut din dilemă

Azi sunt, mâine dispar...

Gânduri pierdute-n marea de cristal.

Mă tot ţin captivă, mă lipesc de trupul tău,

Nu mă recunosc, încerc, dar nu mai ştiu nimic

de sufletul meu..

Mi-am pierdut sute de amintiri

Ce-mi ţineau de urât până acum.

Le-am lăsat să se răsfire-ncet pe drum

Asemeni nisipului ce se rostogoleşte, argintiu,

Fără nici un fel de remuşcări.

Tu, suflete păgân,

m-ai acaparat c-un zâmbet trist,

nu te-am vrut atunci, te vreau acum...

M-ai purtat prin timp ca pe-un nebun,

Am cules din urma nisipului scrum.

Sunt un om de nimic

Fără acele braţe magice care-ar putea

cuprinde-o lume-ntreagă

dar care m-au ales pe mine să le fiu dragă..

Sunt un gând lipsit de sens,

Deţin balanţa timpului pierdut

Dar la ce bun să am asta

Când eu mă tot amăgesc, mă uit?

Eu te voi privi, te voi admira cu ochii sufletului apus,

Nu te voi lăsa să pleci, îţi voi fura liniștea din somn,

Te voi aduna sărut cu sărut şi ar fi greu de spus

Că vreodată te voi pierde, bunul meu domn

Când ştiu că eu sunt pentru tine mai mult decât cuvinte 

şi pentru inima ta, o dulce amintire.