„Durerea nu este socotită ca obiecție
împotriva vieții: dacă nu mai ai de unde să-mi dai fericire, mai ai încă durerea-ți„
Friedrich Nietzsche
Se spune adesea că oamenii vor să iubească, dar le este frică să nu sufere
sau că toată lumea vrea să ajungă în rai dar nimeni nu-și dorește să
moară...suntem într-adevăr niște ignoranți forțați să creadă în basme și
fantezii ce nu vor avea loc niciodată. Pluritatea sentimentelor ce îi încearcă
pe oameni zilnic este adânc scufundată în durere și gândurile ce le nasc fără
vrere ascund undeva în esența lor o urmă de tristețe. Deși totul e vag, durerea
este esența pură a unui om așa cum egoismul îi înobilează sufletul. În serile
târzii când mă pierd printre cuvinte și închid ochii alene, visez la orizonturi
vii, pline de glorie, dar când mă trezesc în același context umil îmi dau seama
că deși am gustul amar al tristeții în amintiri, pentru o clipă am gustat
fericirea, am visat la ea și m-am simțit zeiță.
Dacă este un lucru ce poate oferi omului ideea fricii de moarte, aceea clar
e durerea, acea vagă senzație de suferință în urma unei dezamăgiri ce
inevitabil va avea loc din vina altor oameni. Cu toții și împrejur și oriunde
te-ai uita vei vedea că lumea este însetată de afecțiune și atenție dar frica
îi ține în cușcă, lasă mintea să lâncezească și inima să se înăsprească. Paradoxal
oamenii parcă trăiesc doar pentru a visa și nimic mai mult... dar dacă visele
nu tind spre realitate, ele nu sunt atunci decât niște păcate capitale făcute
împotriva propriei minți, chinuind-o cu iluzii despre fericire și adormind-o
când și când cu gustul vreunei suferințe trecătoare.
Îmi imaginam un scenariu citind acel citat redat mai sus... mi se pare atât
de ireal în zilele noastre pentru un om să fie atât de atașat de cineva încât
să nu îi pese dacă persoana dragă îi oferă fericire sau durere atât timp cât el
încă se mai află în atenția ei. și dacă stai mai bine și te gândești, durerea
nu este altceva decât substratul fericirii pentru că dacă nu ai experimenta și
latura mai nefavorabilă a vieții, cum ai putea spune că îi cunoști opusul, că
ai descoperit fericirea? Astfel, un om ce dorește atât fericirea cât și durerea
cuiva, este pregătit să primească esența unei întregi experiențe de viață cu un
substrat de durere, unul ce nu va dispărea niciodată căci ea este temelia
construirii unei personalități, dar peste care se poate reconstrui mereu și
remodela fericirea. Noi căutăm dintodeauna fericirea, scriem și citim cărți
despre asta, crezând în naivitatea noastră că acolo se va găsi răspunsul.... M-a
oprit un bătrânel într-o zi când ieșeam de la muncă și m-a întrebat de ce sunt
mereu așa de zâmbitoare. Nu am avut cuvinte, pur și simplu am zâmbit iar el a
continuat spunând că probabil am descoperit cheia fericirii. M-a pus adânc pe
gânduri chestia asta. Nu m-am gândit niciodată că dacă sunt o persoană jovială,
lumea va vedea în asta o personalitate puternică și fericită... apoi am înțeles
de ce fericirea este așa de greu de găsit pentru fiecare în parte. Ea este
unică, bineînțeles că lucrurile care mă fac pe mine fericită nu se aplică în
mod indubitabil tuturor. Eu mă bucur de chestii mărunte și îmi manifest bucuria
în principal cu mine apoi o exteriorizez. Altcineva ar putea lua astfel de
comportament drept unul teatral, o minciună sfruntată... totul depinde de personalitate și de cum se
mulează ea pe celelalte din jurul ei.
Fericirea, durerea, iubirea, suferința... toate acestea înseamnă viață,
trăiri intense și amintiri prețioase. Cei ce fug de astfel de experiențe vor
muri crezând că viața lor a fost un vis ce s-a evaporat odată cu venirea
dimineții și astfel vor fi respirat aerul degeaba lăsând în urmă doar frustrări
și îndoieli.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu