7 august
Dragul meu,
Încrederea este totul și totuși
nu putem trăi în acest context. Nu fără timp, nu fără răbdare, nu fără iubire.
Noi ca oameni iubim paradoxurile și lucrurile ce ne sunt
interzise. De ce? Spunem simplu că tot ce este abstract devine dintr-odată mai
incitant și scopul vieții noastre capătă o frumoasă nuanță a eternității căci ne
gândim la posteritatea noastră ca fiind una plină de glorie. Dar unde te duci
tu suflete nebun cu siguranța că după moarte vei zâmbi și te vei defăta când
numele tău va fi pe buzele tuturor? Acest exces de încredere în sine, duce în
mod direct spre un așa zis păcat numit vanitate.
E atât de nenorocit acest context încât pe finalul vieții vei regreta tot
ce ai refuzat și tot ce nu ai iertat cu timpul.
Dragul meu, adesea îmi fuge mintea spre paradoxurile
vieții. Cum poți să urăști și să iubești în același timp?-nu poți, dar din
moment ce intră în categoria paradoxurilor, e clar că o explicație nu ar fi
impetuos necesară- absurd! Cum poți să îi acorzi toată încrederea ta unui
singur om pe care încă îl consideri străin sufletului tău?-oamenii spun că e o
minune și de asemenea nici asta nu necesită o explicație- atât de ignoranți cât
suntem!
și apoi, iubirea... ce naște încrederea sau încrederea ce naște iubirea...
de unde creează acest conglomerat de sentimente o listă de lucruri ce trebuiesc
îndeplinite pentru a accede spre ceva nemuritor, așa cum proclamă iubirea că
este? Raiul iubiților din toată lumea asta nu cunoaște păcatele și virtuțile.
El cuprinde priviri maiestuoase, gesturi mici și infinit de simple ce exprimă
mii de cuvinte, momente idilice și apusuri de soare la vreun capăt de lume când
toți ceilalți dorm. Eu nu cunosc nimic din toate acestea, eu sunt cea mai
ignorantă persoană din univers, dar atât timp cât cred în schimbare, presupun
că încă mai am o șansă. O clipă de afecțiune ce va deschide în fața ochilor mei
poarta acelui rai în care eu voi găsi răspuns la fiecare întrebare ce îmi
cutreieră gândirea.
Octavian Paler:
Fiecare are propria sa filozofie a iubirii..., unii și-au
faurit-o din lemn, alții din piatră..
Unde sunt eu dragul meu ? Pentru mine, marele mister rămâne această fericire pe care o caută toată lumea
în iubire. Ei găsesc acolo scăpare de lumea rea și probleme, găsesc o liniște
mirifică în brațele unor persoane dragi și tac ca și cum tăcerea lor ar fi
supremul moment de meditație al vieții. Unde și din ce mi-am făruit eu
frica față de acest tip de fericire ??? Deseori, când îmi dau seama că nu
simt mai nimic mai niciodată mă întreb dacă eu am un suflet sau pur și simplu
locuiesc în interiorul unui vis și toată viața mea este o iluzie iar tot ce mi
se întâmplă nu e de fapt o irealitate oarecum magică… unde sunt, unde mă aflu ?
Se spune că nu toți pot atinge edenul poeților, raiul
credincioșilor nu e pentru oricine și nici revelația unei clipe de iubire nu
este accesibilă oricărui muritor. Dar cum pot toți să spună că iubirea cuprinde
printre sute de cuvinte drăgăstoase, încrederea, respectul și
fidelitatea ? -e un fel de paradox, cu toții cunosc rețeta, dar nimeni nu
gătește- aici nu este vorba dacă deții ingredientele sau nu ci dacă ești dispus
să procuri ce îți lipsește. Voi face o comparație penibilă și voi spune că așa
cum unii oameni așteaptă câteva luni ca porumbul să se coacă, mai întâi
investind timp, muncă și atenție acelei legume, așa și acest paradox tripartit
necesită o doză necunoscută de timp, atenție deplină și ca să ajungi la respect
trebuie să procuri ceea ce oamenii o numesc a fi o virtute supremă și anume
răbdarea. Nu poți face nimic în lumea asta fără să te oprești puțin și să
reflectezi asupra a ceea ce ai de gând să realizezi. Iubirea nu este deloc
simplă și nicidecum accesibilă într-un mod ce nu implică un război tacit, în
care dușmanii fraternizează cu demonii lor, în contextul fiecăruia fac referire
la calități și defecte ce ne depărtează de cele mai multe ori. Nimic nu este
simplu, căci dacă pare a fi, atunci ceva nu este în regulă, dar deși raiul
iubirilor lumești le cere locuitorilor sufletul lor curat în niciun mod
religios vorbind, el le dă șansa oricui să încerce a intra. Nu poți intra
singur, nu ai voie să confunzi narcisismul cu iubirea ce trebuie împărtășită cu
un alt suflet, dar frumusețea unui asemenea montagne rousse plin de urcușuri și
coborâșuri este momentul în care puzzle-ul este complet, atunci când
diferențele dintre doi oameni se estompează în defavoarea orgoliului și lasă
loc unui basm în care doar ei decid dacă el va avea vreodată un final sau nu va
cunoaște în veci limitele timpului.
Rămân meditând seara
întrebându-mă : din ce e creată
propria mea filosofie a iubirii ? există aici în lumea asta cineva care va
fi în stare să mă privească atent în ochi și să îmi spună că el deține cheia misterului
meu ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu