Dragul meu,
Deseori mă pierd în polemici și teme filosofale, lăsând viața să treacă pe
lângă mine fără ca măcar să realizez că secundele ce se scurg asemeni unui vis
tomnatic, nu se vor mai întoarce niciodată. Ce nedreptate! Unde vă duceți voi
minunatelor, luând cu voi aerul meu și lăsând în loc amintiri cuprinse-n filele
creierului meu? Încerc din răsputeri să îmi retrăiesc unele amintiri ce îmi
sunt legate de suflet și cu greu pot desluși că nu m-am oprit nicicând în loc.
Acolo, pe fotoliu, unde lăsasem timpul să se odihnească din nebuneasca lui
cursă era demult o umbră a unei pete de praf ce nu mai putea fi curățață.
Muzica se audea pe fundal, seara se lasase răcoroasă iar eu priveam cu ochi triști spre
întunericul ce va acoperi corpul meu în curând... nu pot evita această
călătorie și nu o pot prelungi căci timpul nu îmi este și nici nu mi-a fost
vreodată prieten. El a stat lângă mine mereu și mi-a ascultat toate șoaptele și
țipetele, însă nu a intervenit nicicând ci doar a privit și a mers mai departe,
asemeni multor oameni din zilele noastre. Nu pot a-i cere ajutorul pentru că el
nu concepe existența unor ființe în afara lui. Timpul și doar timpul este
stăpânul suprem al trupului unui om așa cum este conștiința pentru suflet. Ne
naștem cu proprii demoni și proprii stăpâni divini. Uneori se iau de mâini și
dansează frenetic în visele mele, uneori mă simt ca între ciocan și nicovală,
dar de cele mai multe ori, ei toți se înclină în fața timpului meu, al
clepsidrei de sticlă care nu contenește a opri scurgerea vieții mele. Ea este
vestitoarea împlinirii mele: Cândva, în
timpul copilăriei mele, priveam veselă spre cer. Totul era mirific. Un câmp
plin de spice și vara caldă ce înconjura tabloul îmi făceau ochii să ardă vii
asemeni unei flăcări în noapte. Alergam printre spice fără să-mi pese că mă voi
zgâria și voi sângera, cântam fericită și fugăream fluturi colorați. Nu aveam
griji, nu cunoșteam nimic în afară de minunea ce tocmai o experimentam. Eram un
copil, dețineam fără să știu, cheia fericirii. Ea era timpul copilăriei mele.
Doar acolo și doar atunci am putut gusta fericirea pentru care sunt azi un
suflet pierdut în rutina unui timp ce mă va duce încet dar sigur spre moarte.
Gândurile nu-și aveau loc în momentul fericirii mele, eram
doar eu și timpul, ținându-ne de mână și râzând ca doi nebuni. Nu cunoșteam
noțiunea lui, dar nu îmi era frică de el, nu știam de-atunci că eu mă pot
pierde pentru totdeauna în el și că nu voi mai cunoaște în veci cale de
întoarcere. Nu știam că bătrânețea va acoperi sufletul meu și asemeni unui
cocoșat, mă voi târî pe pământ așteptând o pală de vânt mai puternică să mă
arunce la pământ și să-mi ia ultima suflare...
Eu nu știam acestea... eu eram uitată de lume în
fericirea mea și nu vedeam cum întunericul acoperă cerul de-un albastru minunat
iar pașii mă îndreaptă spre o pădure de la marginea satului unde mă născusem și
locuisem până atunci. Peisajul mă fermecase întru totul. Parcă tot ce fusese
până atunci, toate amintirile dispăruseră odată cu lumina zilei iar eu urmăream
înnebunită pașii timpului meu ce se auzeau tot mai încet prin iarba mare și
umedă de la marginea pădurii. Pășesc curajoasă și nu încetez să zâmbesc pueril.
E un basm frumos împrejurul meu iar eu sunt acel personaj principal fără de
care nimic nu ar mai avea rost. Credința asta e ceea ce mă ține în viață, mă
duce mai departe și mă ferește de frică. Totul era perfect până când frigul mă
cuprinse. Am căutat rapid cu privirea un adăpost și am găsit un copac aplecat
de vremi sub care am ațipit. Nici nu știu cât timp a trecut în jurul meu căci
deschizându-mi ochii, am văzut lângă mine un pui de pasăre zbătându-se
frenetic. M-am speriat și am scos un sunet ascuțit. Frica sau frigul mi-au
înghețat oasele. Priveam fără să clipesc cum acea vietate se chinuie. Își chema
mama...iar eu stăteam acolo și nu făceam nimic. M-a cuprins un sentiment ciudat
și brusc am simțit lipsa fericirii. De ce a căzut din cuib? De ce tocmai el și
nu un altul și de ce acum când încă nu știa ce e viața?
Era mai simplu decât îmi închipuiam. Tot ciclul unei
vieți se desfășura în fața mea iar eu nu puteam pricepe nimic. De vină era
vârsta pesemne...
Am amorțit de frig privind acolo cum pasărea mamă își jelea
puiul și îmi inchipuiam că în locul lui eram eu, dar nu puteam empatiza mai
mult de atât. Simțeam toată acea durere nespusă și totuși mă puteam detașa
foarte ușor de acea piesă de teatru ce mi-o arăta timpul copilăriei mele. Eram
atât de neajutorată și pe atât de neștiutoare, îngâmfată și ignorantă încât
credeam că tot ce văd și simt va dăinui în veci iar eu nu mă voi schimba
niciodată.
Acum, mai mult ca niciodată, simt că m-am născut ca să mor. Ce fac între
aceste două momente va fi un subiect destul de bun de scris înt-un jurnal cu
titlul viața mea dar în rest nimic nu
va fi schimbat. Am deschis ochii ca sa-i închid, am zâmbit mereu ca apoi să
încremenesc, am tăcut uneori ca deodată tăcerea mea să fie tot ce pot spune, am
dansat, am cântat, am scris, am muncit, am gândit departe adesea, toate acestea
ca într-un final să mă îndrept spre niște zări întunecate, să adulmec aerul
pentru o ultimă dată și să plec neîndoielnic pentru totdeauna.
Din curiozitate față de noțiunea timpului, din dragoste pentru fericirea
din copilărie am ajuns să-mi accept soarta și să aștept acel ultim moment în
care toate acestea vor fi doar niște amintiri ce vor dăinui în mintea celor ce
vor rămâne în urma mea sau celor ce vor citi cuvintele mele pe care le-am scris
în loc să le țip în momentele mele de disperare. Din toate și nimic special am
creat un atașament față de moarte, am așternut pe zeci de foi multitudinea de
gânduri ce m-au chinuit dintodeauna cu speranța că măcar lor timpul meu le va
oferi veșnicia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu