Balada unui poet cândva nemuritor...

Cândva, în timpul când încă îmi aparțineam,

Ochii mei voioși căutau limita unui infinit...

Printre versuri, prin cărți mă plimbam,

Îmi permiteam să fiu indiferentă, să uit,

Să refac amintiri în mintea mea, zâmbind

Ca și cum timpul nu m-ar putea atinge vreodată.

Trăiam în linișteam mea, într-un vis blând,

Neștiind că totul se va sfârși deodată... atât de curând!

Acum fantasmele trecutului pășesc alene

Calcă apăsător și dureros pe sufletul meu.

Mă ating, îmi fac sângele să fiarbă-n vene

Transformând tot acest abis într-un și mai mai mare rău.

Inima-mi este tristă și jelește în tăcere

Un timp prea scurt, un sentiment în veci plăcut

și de-ar fi să mă delas sorții, să mă pierd în visare

Nimic din ce-aș trăi n-ar fi îndeajuns să uit!

Unde-mi fug gândurile, unde se odihnește indiferența mea?

Tot binele din lume pare atât de departe

Căci în mine s-a strâns toată durerea!...

și tac, suspin, încet alunec printre șoapte.

Nu am nimic de pierdut căci a dispărut totul

Într-o clipă, o negură profundă mi-a acoperit privirea,

Toate amintirile mi le-a furat pe nevăzute timpul

Iar eu am rămas aici, ascultându-mi liniștea...

Timp crud, suflet naiv, ochi blânzi și dragi

Voi m-ați făcut să simt nemurirea,

Acest venin omenesc cu orizonturi atât de largi

Ce mie mi-a rănit incurabil conștiința!

Și unde să fug în lumea asta mare?

Printre versuri nu mai pot a mă pierde

Căci nu-mi mai aparțin cu așa ardoare...

Acum sunt un suflet ce moare pe nedreptate!

Un basm frumos, un vis în care încă nu credeam,

Minunate clipe, toate pierdute poate prea devreme

Căci am închis ochii cu încrederea unui simplu om

și când i-am deschis, în vis mă regăseam doar pe mine.

Am renunțat de prea mult drag la latura mistică

Sperând că lumescul mă va îmbrațișa...

Se poate să mă fi înșelat, să cred cu tărie în frică

Și să trăiesc de-acum pentru totdeauna așa???

Tu timpule nebun, ia-mi sufletul în ale tale mâini

și poartă-mă departe, du-mă de aici, de acum

Căci degeaba ai încerca suferința să-mi amâni

Când inima mea este deja iluzii și scrum...

Lasă vântul să-mi răsfire părul, ploaia să-mi ude pleoapele,

Pielea să mi se înfioare de frig și nu de afecțiune

Pentru că nu doresc să mă mai îmbăt cu visele

Unei iubiri de basm, lipsită de rațiune.