Chip de lut

Pe urme reci de nisip cristalin

Îmi pierd adesea gîndurile-n amintiri..

Aștept și retrăiesc acel dulce chin

Ce-mi întoarce sufletul împotriva firii.

Cu ce drept aș putea să mă tot întorc

Unde durerea lumească-mi este stăpână?

Cum de vreau mereu să refac

O povestea transformată-n țărână?

Trăiesc în afara unui timp deja pierdut

Dar mă aventurez în el de fiecare dată

Când mă întreb cum am putut

Să mă încred într-un simplu chip de lut!

Timpul va trece, blajin și iertător

Iar eu voi îngropa aceste versuri în inima mea

Căci oricât mi-aș dori să fiu un suflet iubitor,

Amintirile nu se vor îndura a mă lăsa.

Trăi-voi prin tablouri ce nu vor fi uitate niciodată

și mă voi hrăni cu sufletu-mi sărac

Iar valurile și marea mă vor privi cum tac

Ștergând definitiv această fantezie toată!

Trecător în timp..

Pășesc peste cuvinte cu privirea

Asemeni unui zbor de cocori,

Trece ușor și viața peste mine

Cântându-mi dulce: Ai să mori.

N-ș vrea să dispar asemeni unui om,

Un zeu cât de micuț aș vrea să reprezint,

Dar plictisul și drama socială

Îmi apropie gândul de un final morbid.

Arunc privirea spre o ultimă fantezie,

În care îmblânzesc cuvinte în veci nemuritoare

Căci eu mă voi pierde asemeni unui fir de praf,

Dar sufletu-mi va exista prin ale mele gânduri

Într-un infinit de secole viitoare.

Cheia fericirii dincolo de perdelele unui teatru uman

„Durerea nu este socotită ca obiecție împotriva vieții: dacă nu mai ai de unde        să-mi dai fericire, mai ai încă durerea-ți„ Friedrich Nietzsche

Se spune adesea că oamenii vor să iubească, dar le este frică să nu sufere sau că toată lumea vrea să ajungă în rai dar nimeni nu-și dorește să moară...suntem într-adevăr niște ignoranți forțați să creadă în basme și fantezii ce nu vor avea loc niciodată. Pluritatea sentimentelor ce îi încearcă pe oameni zilnic este adânc scufundată în durere și gândurile ce le nasc fără vrere ascund undeva în esența lor o urmă de tristețe. Deși totul e vag, durerea este esența pură a unui om așa cum egoismul îi înobilează sufletul. În serile târzii când mă pierd printre cuvinte și închid ochii alene, visez la orizonturi vii, pline de glorie, dar când mă trezesc în același context umil îmi dau seama că deși am gustul amar al tristeții în amintiri, pentru o clipă am gustat fericirea, am visat la ea și     m-am simțit zeiță.

Dacă este un lucru ce poate oferi omului ideea fricii de moarte, aceea clar e durerea, acea vagă senzație de suferință în urma unei dezamăgiri ce inevitabil va avea loc din vina altor oameni. Cu toții și împrejur și oriunde te-ai uita vei vedea că lumea este însetată de afecțiune și atenție dar frica îi ține în cușcă, lasă mintea să lâncezească și inima să se înăsprească. Paradoxal oamenii parcă trăiesc doar pentru a visa și nimic mai mult... dar dacă visele nu tind spre realitate, ele nu sunt atunci decât niște păcate capitale făcute împotriva propriei minți, chinuind-o cu iluzii despre fericire și adormind-o când și când cu gustul vreunei suferințe trecătoare.

Îmi imaginam un scenariu citind acel citat redat mai sus... mi se pare atât de ireal în zilele noastre pentru un om să fie atât de atașat de cineva încât să nu îi pese dacă persoana dragă îi oferă fericire sau durere atât timp cât el încă se mai află în atenția ei. și dacă stai mai bine și te gândești, durerea nu este altceva decât substratul fericirii pentru că dacă nu ai experimenta și latura mai nefavorabilă a vieții, cum ai putea spune că îi cunoști opusul, că ai descoperit fericirea? Astfel, un om ce dorește atât fericirea cât și durerea cuiva, este pregătit să primească esența unei întregi experiențe de viață cu un substrat de durere, unul ce nu va dispărea niciodată căci ea este temelia construirii unei personalități, dar peste care se poate reconstrui mereu și remodela fericirea. Noi căutăm dintodeauna fericirea, scriem și citim cărți despre asta, crezând în naivitatea noastră că acolo se va găsi răspunsul....                                                                                                                        M-a oprit un bătrânel într-o zi când ieșeam de la muncă și m-a întrebat de ce sunt mereu așa de zâmbitoare. Nu am avut cuvinte, pur și simplu am zâmbit iar el a continuat spunând că probabil am descoperit cheia fericirii. M-a pus adânc pe gânduri chestia asta. Nu m-am gândit niciodată că dacă sunt o persoană jovială, lumea va vedea în asta o personalitate puternică și fericită... apoi am înțeles de ce fericirea este așa de greu de găsit pentru fiecare în parte. Ea este unică, bineînțeles că lucrurile care mă fac pe mine fericită nu se aplică în mod indubitabil tuturor. Eu mă bucur de chestii mărunte și îmi manifest bucuria în principal cu mine apoi o exteriorizez. Altcineva ar putea lua astfel de comportament drept unul teatral, o minciună sfruntată...  totul depinde de personalitate și de cum se mulează ea pe celelalte din jurul ei.

Fericirea, durerea, iubirea, suferința... toate acestea înseamnă viață, trăiri intense și amintiri prețioase. Cei ce fug de astfel de experiențe vor muri crezând că viața lor a fost un vis ce s-a evaporat odată cu venirea dimineții și astfel vor fi respirat aerul degeaba lăsând în urmă doar frustrări și îndoieli. 

Corespondență 13: Din atașament față de timp...

Dragul meu,

Deseori mă pierd în polemici și teme filosofale, lăsând viața să treacă pe lângă mine fără ca măcar să realizez că secundele ce se scurg asemeni unui vis tomnatic, nu se vor mai întoarce niciodată. Ce nedreptate! Unde vă duceți voi minunatelor, luând cu voi aerul meu și lăsând în loc amintiri cuprinse-n filele creierului meu? Încerc din răsputeri să îmi retrăiesc unele amintiri ce îmi sunt legate de suflet și cu greu pot desluși că nu m-am oprit nicicând în loc. Acolo, pe fotoliu, unde lăsasem timpul să se odihnească din nebuneasca lui cursă era demult o umbră a unei pete de praf ce nu mai putea fi curățață. Muzica se audea pe fundal, seara se lasase răcoroasă  iar eu priveam cu ochi triști spre întunericul ce va acoperi corpul meu în curând... nu pot evita această călătorie și nu o pot prelungi căci timpul nu îmi este și nici nu mi-a fost vreodată prieten. El a stat lângă mine mereu și mi-a ascultat toate șoaptele și țipetele, însă nu a intervenit nicicând ci doar a privit și a mers mai departe, asemeni multor oameni din zilele noastre. Nu pot a-i cere ajutorul pentru că el nu concepe existența unor ființe în afara lui. Timpul și doar timpul este stăpânul suprem al trupului unui om așa cum este conștiința pentru suflet. Ne naștem cu proprii demoni și proprii stăpâni divini. Uneori se iau de mâini și dansează frenetic în visele mele, uneori mă simt ca între ciocan și nicovală, dar de cele mai multe ori, ei toți se înclină în fața timpului meu, al clepsidrei de sticlă care nu contenește a opri scurgerea vieții mele. Ea este vestitoarea împlinirii mele: Cândva, în timpul copilăriei mele, priveam veselă spre cer. Totul era mirific. Un câmp plin de spice și vara caldă ce înconjura tabloul îmi făceau ochii să ardă vii asemeni unei flăcări în noapte. Alergam printre spice fără să-mi pese că mă voi zgâria și voi sângera, cântam fericită și fugăream fluturi colorați. Nu aveam griji, nu cunoșteam nimic în afară de minunea ce tocmai o experimentam. Eram un copil, dețineam fără să știu, cheia fericirii. Ea era timpul copilăriei mele. Doar acolo și doar atunci am putut gusta fericirea pentru care sunt azi un suflet pierdut în rutina unui timp ce mă va duce încet dar sigur spre moarte.

Gândurile nu-și aveau loc în momentul fericirii mele, eram doar eu și timpul, ținându-ne de mână și râzând ca doi nebuni. Nu cunoșteam noțiunea lui, dar nu îmi era frică de el, nu știam de-atunci că eu mă pot pierde pentru totdeauna în el și că nu voi mai cunoaște în veci cale de întoarcere. Nu știam că bătrânețea va acoperi sufletul meu și asemeni unui cocoșat, mă voi târî pe pământ așteptând o pală de vânt mai puternică să mă arunce la pământ și să-mi ia ultima suflare...

Eu nu știam acestea... eu eram uitată de lume în fericirea mea și nu vedeam cum întunericul acoperă cerul de-un albastru minunat iar pașii mă îndreaptă spre o pădure de la marginea satului unde mă născusem și locuisem până atunci. Peisajul mă fermecase întru totul. Parcă tot ce fusese până atunci, toate amintirile dispăruseră odată cu lumina zilei iar eu urmăream înnebunită pașii timpului meu ce se auzeau tot mai încet prin iarba mare și umedă de la marginea pădurii. Pășesc curajoasă și nu încetez să zâmbesc pueril. E un basm frumos împrejurul meu iar eu sunt acel personaj principal fără de care nimic nu ar mai avea rost. Credința asta e ceea ce mă ține în viață, mă duce mai departe și mă ferește de frică. Totul era perfect până când frigul mă cuprinse. Am căutat rapid cu privirea un adăpost și am găsit un copac aplecat de vremi sub care am ațipit. Nici nu știu cât timp a trecut în jurul meu căci deschizându-mi ochii, am văzut lângă mine un pui de pasăre zbătându-se frenetic. M-am speriat și am scos un sunet ascuțit. Frica sau frigul mi-au înghețat oasele. Priveam fără să clipesc cum acea vietate se chinuie. Își chema mama...iar eu stăteam acolo și nu făceam nimic. M-a cuprins un sentiment ciudat și brusc am simțit lipsa fericirii. De ce a căzut din cuib? De ce tocmai el și nu un altul și de ce acum când încă nu știa ce e viața?

Era mai simplu decât îmi închipuiam. Tot ciclul unei vieți se desfășura în fața mea iar eu nu puteam pricepe nimic. De vină era vârsta pesemne...

Am amorțit de frig privind acolo cum pasărea mamă își jelea puiul și îmi inchipuiam că în locul lui eram eu, dar nu puteam empatiza mai mult de atât. Simțeam toată acea durere nespusă și totuși mă puteam detașa foarte ușor de acea piesă de teatru ce mi-o arăta timpul copilăriei mele. Eram atât de neajutorată și pe atât de neștiutoare, îngâmfată și ignorantă încât credeam că tot ce văd și simt va dăinui în veci iar eu nu mă voi schimba niciodată.

Acum, mai mult ca niciodată, simt că m-am născut ca să mor. Ce fac între aceste două momente va fi un subiect destul de bun de scris înt-un jurnal cu titlul viața mea dar în rest nimic nu va fi schimbat. Am deschis ochii ca sa-i închid, am zâmbit mereu ca apoi să încremenesc, am tăcut uneori ca deodată tăcerea mea să fie tot ce pot spune, am dansat, am cântat, am scris, am muncit, am gândit departe adesea, toate acestea ca într-un final să mă îndrept spre niște zări întunecate, să adulmec aerul pentru o ultimă dată și să plec neîndoielnic pentru totdeauna.

Din curiozitate față de noțiunea timpului, din dragoste pentru fericirea din copilărie am ajuns să-mi accept soarta și să aștept acel ultim moment în care toate acestea vor fi doar niște amintiri ce vor dăinui în mintea celor ce vor rămâne în urma mea sau celor ce vor citi cuvintele mele pe care le-am scris în loc să le țip în momentele mele de disperare. Din toate și nimic special am creat un atașament față de moarte, am așternut pe zeci de foi multitudinea de gânduri ce m-au chinuit dintodeauna cu speranța că măcar lor timpul meu le va oferi veșnicia.

Poem născut din dilemă

Azi sunt, mâine dispar...

Gânduri pierdute-n marea de cristal.

Mă tot ţin captivă, mă lipesc de trupul tău,

Nu mă recunosc, încerc, dar nu mai ştiu nimic

de sufletul meu..

Mi-am pierdut sute de amintiri

Ce-mi ţineau de urât până acum.

Le-am lăsat să se răsfire-ncet pe drum

Asemeni nisipului ce se rostogoleşte, argintiu,

Fără nici un fel de remuşcări.

Tu, suflete păgân,

m-ai acaparat c-un zâmbet trist,

nu te-am vrut atunci, te vreau acum...

M-ai purtat prin timp ca pe-un nebun,

Am cules din urma nisipului scrum.

Sunt un om de nimic

Fără acele braţe magice care-ar putea

cuprinde-o lume-ntreagă

dar care m-au ales pe mine să le fiu dragă..

Sunt un gând lipsit de sens,

Deţin balanţa timpului pierdut

Dar la ce bun să am asta

Când eu mă tot amăgesc, mă uit?

Eu te voi privi, te voi admira cu ochii sufletului apus,

Nu te voi lăsa să pleci, îţi voi fura liniștea din somn,

Te voi aduna sărut cu sărut şi ar fi greu de spus

Că vreodată te voi pierde, bunul meu domn

Când ştiu că eu sunt pentru tine mai mult decât cuvinte 

şi pentru inima ta, o dulce amintire.

Origene și un concept idiot de-al său

Origene: fiecare suflet își are trupul pe care îl merită

          Dar cine are dreptul de a spune că tot ce deține, merită de drept și tot ce face este în sensul concordării cu aceste merite? Este de prisos să analizez în detaliu acest concept expus de Origene pentru că însăși formularea este pur religioasă iar filosofia nu cunoaște teritoriu în ideile ce le promulgă religia. Așadar, sufletul sau conștiința, pe oricare am lua-o în discuție datorită scopului lor justițiar asupra omului, sunt  imense teritorii pe plan uman și nu numai. Dacă e să iau de drept ceea ce spune Origene, cum aș putea să îmi explic mie însămi pentru început luptele interioare ale  diverșilor oameni, care de-a lungul timpului au născut  concepte cheie ale vieții prin suferința lor ? Dacă s-ar crea încă de la naștere o simbioză între trup și suflet, existența ar fi una anostă și lipsită de sens. S-ar putea numi un curs lin și sigur spre moarte, lipsit de orice urmă de geniu sau chiar revelație pentru fiecare om în parte deoarece că eu cred cu tărie că geniul și revelația ne încearcă pe toți însă cei ce nu recunosc bătăliile intriseci nu simt atingerile metafizice ale acestor forme de ascensiune spirituală.

Așa cum nu deținem timpul, nu putem deține pur și simplu sufletul. E imposibil să deții ceva ce nu înțelegi și pe care preferi să-l reprimi din frică sau ignoranță, dar care duce sigur spre devorare psihică. Cu timpul treaba este complicată, ne depășește încă dinaintea startului în viață, dar cu sufletul problematica devine flexibilă.  Spun aceasta și o susțin întru toate deoarece am ajuns să cred că lupta interioară, eterna bătălie între valorile spirituale ale sufletului și rezonanța conștiinței influențată de societate, este un moment crucial în definitivarea scopului pentru care trăim și totodată în împăcarea cu moartea.

Concluzionez spunând că ne naștem cu material brut atât spiritual cât și fizic, depinde doar de noi care plan îl va modela pe celălalt și în definitiv depinde doar de timp dacă bătălia va conchide înaintea morții fizice sau pur și simplu va continua spre eternitate și aici mă refer strict la cei care se hrănesc (vezi gîndul.md Emil Cioran „Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn„) din propria ființă. Restul sunt viermi.

Balada unui poet cândva nemuritor...

Cândva, în timpul când încă îmi aparțineam,

Ochii mei voioși căutau limita unui infinit...

Printre versuri, prin cărți mă plimbam,

Îmi permiteam să fiu indiferentă, să uit,

Să refac amintiri în mintea mea, zâmbind

Ca și cum timpul nu m-ar putea atinge vreodată.

Trăiam în linișteam mea, într-un vis blând,

Neștiind că totul se va sfârși deodată... atât de curând!

Acum fantasmele trecutului pășesc alene

Calcă apăsător și dureros pe sufletul meu.

Mă ating, îmi fac sângele să fiarbă-n vene

Transformând tot acest abis într-un și mai mai mare rău.

Inima-mi este tristă și jelește în tăcere

Un timp prea scurt, un sentiment în veci plăcut

și de-ar fi să mă delas sorții, să mă pierd în visare

Nimic din ce-aș trăi n-ar fi îndeajuns să uit!

Unde-mi fug gândurile, unde se odihnește indiferența mea?

Tot binele din lume pare atât de departe

Căci în mine s-a strâns toată durerea!...

și tac, suspin, încet alunec printre șoapte.

Nu am nimic de pierdut căci a dispărut totul

Într-o clipă, o negură profundă mi-a acoperit privirea,

Toate amintirile mi le-a furat pe nevăzute timpul

Iar eu am rămas aici, ascultându-mi liniștea...

Timp crud, suflet naiv, ochi blânzi și dragi

Voi m-ați făcut să simt nemurirea,

Acest venin omenesc cu orizonturi atât de largi

Ce mie mi-a rănit incurabil conștiința!

Și unde să fug în lumea asta mare?

Printre versuri nu mai pot a mă pierde

Căci nu-mi mai aparțin cu așa ardoare...

Acum sunt un suflet ce moare pe nedreptate!

Un basm frumos, un vis în care încă nu credeam,

Minunate clipe, toate pierdute poate prea devreme

Căci am închis ochii cu încrederea unui simplu om

și când i-am deschis, în vis mă regăseam doar pe mine.

Am renunțat de prea mult drag la latura mistică

Sperând că lumescul mă va îmbrațișa...

Se poate să mă fi înșelat, să cred cu tărie în frică

Și să trăiesc de-acum pentru totdeauna așa???

Tu timpule nebun, ia-mi sufletul în ale tale mâini

și poartă-mă departe, du-mă de aici, de acum

Căci degeaba ai încerca suferința să-mi amâni

Când inima mea este deja iluzii și scrum...

Lasă vântul să-mi răsfire părul, ploaia să-mi ude pleoapele,

Pielea să mi se înfioare de frig și nu de afecțiune

Pentru că nu doresc să mă mai îmbăt cu visele

Unei iubiri de basm, lipsită de rațiune.

Corespondență 12: Iubirea, un imens paradox

7 august

Dragul meu,

Încrederea este totul și totuși nu putem trăi în acest context. Nu fără timp, nu fără răbdare, nu fără iubire.

Noi ca oameni iubim paradoxurile și lucrurile ce ne sunt interzise. De ce? Spunem simplu că tot ce este abstract devine dintr-odată mai incitant și scopul vieții noastre capătă o frumoasă nuanță a eternității căci ne gândim la posteritatea noastră ca fiind una plină de glorie. Dar unde te duci tu suflete nebun cu siguranța că după moarte vei zâmbi și te vei defăta când numele tău va fi pe buzele tuturor? Acest exces de încredere în sine, duce în mod direct spre un așa zis păcat numit vanitate. E atât de nenorocit acest context încât pe finalul vieții vei regreta tot ce ai refuzat și tot ce nu ai iertat cu timpul.

Dragul meu, adesea îmi fuge mintea spre paradoxurile vieții. Cum poți să urăști și să iubești în același timp?-nu poți, dar din moment ce intră în categoria paradoxurilor, e clar că o explicație nu ar fi impetuos necesară- absurd! Cum poți să îi acorzi toată încrederea ta unui singur om pe care încă îl consideri străin sufletului tău?-oamenii spun că e o minune și de asemenea nici asta nu necesită o explicație- atât de ignoranți cât suntem!

și apoi, iubirea... ce naște încrederea sau încrederea ce naște iubirea... de unde creează acest conglomerat de sentimente o listă de lucruri ce trebuiesc îndeplinite pentru a accede spre ceva nemuritor, așa cum proclamă iubirea că este? Raiul iubiților din toată lumea asta nu cunoaște păcatele și virtuțile. El cuprinde priviri maiestuoase, gesturi mici și infinit de simple ce exprimă mii de cuvinte, momente idilice și apusuri de soare la vreun capăt de lume când toți ceilalți dorm. Eu nu cunosc nimic din toate acestea, eu sunt cea mai ignorantă persoană din univers, dar atât timp cât cred în schimbare, presupun că încă mai am o șansă. O clipă de afecțiune ce va deschide în fața ochilor mei poarta acelui rai în care eu voi găsi răspuns la fiecare întrebare ce îmi cutreieră gândirea.

Octavian Paler:

Fiecare are propria sa filozofie a iubirii..., unii și-au faurit-o din lemn, alții din piatră..

Unde sunt eu dragul meu ?  Pentru mine, marele mister rămâne  această fericire pe care o caută toată lumea în iubire. Ei găsesc acolo scăpare de lumea rea și probleme, găsesc o liniște mirifică în brațele unor persoane dragi și tac ca și cum tăcerea lor ar fi supremul moment de meditație al vieții. Unde și din ce mi-am făruit eu frica față de acest tip de fericire ??? Deseori, când îmi dau seama că nu simt mai nimic mai niciodată mă întreb dacă eu am un suflet sau pur și simplu locuiesc în interiorul unui vis și toată viața mea este o iluzie iar tot ce mi se întâmplă nu e de fapt o irealitate oarecum magică… unde sunt, unde mă aflu ?

Se spune că nu toți pot atinge edenul poeților, raiul credincioșilor nu e pentru oricine și nici revelația unei clipe de iubire nu este accesibilă oricărui muritor. Dar cum pot toți să spună că iubirea cuprinde printre sute de cuvinte drăgăstoase, încrederea, respectul și fidelitatea ? -e un fel de paradox, cu toții cunosc rețeta, dar nimeni nu gătește- aici nu este vorba dacă deții ingredientele sau nu ci dacă ești dispus să procuri ce îți lipsește. Voi face o comparație penibilă și voi spune că așa cum unii oameni așteaptă câteva luni ca porumbul să se coacă, mai întâi investind timp, muncă și atenție acelei legume, așa și acest paradox tripartit necesită o doză necunoscută de timp, atenție deplină și ca să ajungi la respect trebuie să procuri ceea ce oamenii o numesc a fi o virtute supremă și anume răbdarea. Nu poți face nimic în lumea asta fără să te oprești puțin și să reflectezi asupra a ceea ce ai de gând să realizezi. Iubirea nu este deloc simplă și nicidecum accesibilă într-un mod ce nu implică un război tacit, în care dușmanii fraternizează cu demonii lor, în contextul fiecăruia fac referire la calități și defecte ce ne depărtează de cele mai multe ori. Nimic nu este simplu, căci dacă pare a fi, atunci ceva nu este în regulă, dar deși raiul iubirilor lumești le cere locuitorilor sufletul lor curat în niciun mod religios vorbind, el le dă șansa oricui să încerce a intra. Nu poți intra singur, nu ai voie să confunzi narcisismul cu iubirea ce trebuie împărtășită cu un alt suflet, dar frumusețea unui asemenea montagne rousse plin de urcușuri și coborâșuri este momentul în care puzzle-ul este complet, atunci când diferențele dintre doi oameni se estompează în defavoarea orgoliului și lasă loc unui basm în care doar ei decid dacă el va avea vreodată un final sau nu va cunoaște în veci limitele timpului.

Rămân meditând seara întrebându-mă : din ce e creată propria mea filosofie a iubirii ? există aici în lumea asta cineva care va fi în stare să mă privească atent în ochi și să îmi spună că el deține cheia misterului meu ?