Poem născut din dilemă

Azi sunt, mâine dispar...

Gânduri pierdute-n marea de cristal.

Mă tot ţin captivă, mă lipesc de trupul tău,

Nu mă recunosc, încerc, dar nu mai ştiu nimic

de sufletul meu..

Mi-am pierdut sute de amintiri

Ce-mi ţineau de urât până acum.

Le-am lăsat să se răsfire-ncet pe drum

Asemeni nisipului ce se rostogoleşte, argintiu,

Fără nici un fel de remuşcări.

Tu, suflete păgân,

m-ai acaparat c-un zâmbet trist,

nu te-am vrut atunci, te vreau acum...

M-ai purtat prin timp ca pe-un nebun,

Am cules din urma nisipului scrum.

Sunt un om de nimic

Fără acele braţe magice care-ar putea

cuprinde-o lume-ntreagă

dar care m-au ales pe mine să le fiu dragă..

Sunt un gând lipsit de sens,

Deţin balanţa timpului pierdut

Dar la ce bun să am asta

Când eu mă tot amăgesc, mă uit?

Eu te voi privi, te voi admira cu ochii sufletului apus,

Nu te voi lăsa să pleci, îţi voi fura liniștea din somn,

Te voi aduna sărut cu sărut şi ar fi greu de spus

Că vreodată te voi pierde, bunul meu domn

Când ştiu că eu sunt pentru tine mai mult decât cuvinte 

şi pentru inima ta, o dulce amintire.

Origene și un concept idiot de-al său

Origene: fiecare suflet își are trupul pe care îl merită

          Dar cine are dreptul de a spune că tot ce deține, merită de drept și tot ce face este în sensul concordării cu aceste merite? Este de prisos să analizez în detaliu acest concept expus de Origene pentru că însăși formularea este pur religioasă iar filosofia nu cunoaște teritoriu în ideile ce le promulgă religia. Așadar, sufletul sau conștiința, pe oricare am lua-o în discuție datorită scopului lor justițiar asupra omului, sunt  imense teritorii pe plan uman și nu numai. Dacă e să iau de drept ceea ce spune Origene, cum aș putea să îmi explic mie însămi pentru început luptele interioare ale  diverșilor oameni, care de-a lungul timpului au născut  concepte cheie ale vieții prin suferința lor ? Dacă s-ar crea încă de la naștere o simbioză între trup și suflet, existența ar fi una anostă și lipsită de sens. S-ar putea numi un curs lin și sigur spre moarte, lipsit de orice urmă de geniu sau chiar revelație pentru fiecare om în parte deoarece că eu cred cu tărie că geniul și revelația ne încearcă pe toți însă cei ce nu recunosc bătăliile intriseci nu simt atingerile metafizice ale acestor forme de ascensiune spirituală.

Așa cum nu deținem timpul, nu putem deține pur și simplu sufletul. E imposibil să deții ceva ce nu înțelegi și pe care preferi să-l reprimi din frică sau ignoranță, dar care duce sigur spre devorare psihică. Cu timpul treaba este complicată, ne depășește încă dinaintea startului în viață, dar cu sufletul problematica devine flexibilă.  Spun aceasta și o susțin întru toate deoarece am ajuns să cred că lupta interioară, eterna bătălie între valorile spirituale ale sufletului și rezonanța conștiinței influențată de societate, este un moment crucial în definitivarea scopului pentru care trăim și totodată în împăcarea cu moartea.

Concluzionez spunând că ne naștem cu material brut atât spiritual cât și fizic, depinde doar de noi care plan îl va modela pe celălalt și în definitiv depinde doar de timp dacă bătălia va conchide înaintea morții fizice sau pur și simplu va continua spre eternitate și aici mă refer strict la cei care se hrănesc (vezi gîndul.md Emil Cioran „Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn„) din propria ființă. Restul sunt viermi.

Balada unui poet cândva nemuritor...

Cândva, în timpul când încă îmi aparțineam,

Ochii mei voioși căutau limita unui infinit...

Printre versuri, prin cărți mă plimbam,

Îmi permiteam să fiu indiferentă, să uit,

Să refac amintiri în mintea mea, zâmbind

Ca și cum timpul nu m-ar putea atinge vreodată.

Trăiam în linișteam mea, într-un vis blând,

Neștiind că totul se va sfârși deodată... atât de curând!

Acum fantasmele trecutului pășesc alene

Calcă apăsător și dureros pe sufletul meu.

Mă ating, îmi fac sângele să fiarbă-n vene

Transformând tot acest abis într-un și mai mai mare rău.

Inima-mi este tristă și jelește în tăcere

Un timp prea scurt, un sentiment în veci plăcut

și de-ar fi să mă delas sorții, să mă pierd în visare

Nimic din ce-aș trăi n-ar fi îndeajuns să uit!

Unde-mi fug gândurile, unde se odihnește indiferența mea?

Tot binele din lume pare atât de departe

Căci în mine s-a strâns toată durerea!...

și tac, suspin, încet alunec printre șoapte.

Nu am nimic de pierdut căci a dispărut totul

Într-o clipă, o negură profundă mi-a acoperit privirea,

Toate amintirile mi le-a furat pe nevăzute timpul

Iar eu am rămas aici, ascultându-mi liniștea...

Timp crud, suflet naiv, ochi blânzi și dragi

Voi m-ați făcut să simt nemurirea,

Acest venin omenesc cu orizonturi atât de largi

Ce mie mi-a rănit incurabil conștiința!

Și unde să fug în lumea asta mare?

Printre versuri nu mai pot a mă pierde

Căci nu-mi mai aparțin cu așa ardoare...

Acum sunt un suflet ce moare pe nedreptate!

Un basm frumos, un vis în care încă nu credeam,

Minunate clipe, toate pierdute poate prea devreme

Căci am închis ochii cu încrederea unui simplu om

și când i-am deschis, în vis mă regăseam doar pe mine.

Am renunțat de prea mult drag la latura mistică

Sperând că lumescul mă va îmbrațișa...

Se poate să mă fi înșelat, să cred cu tărie în frică

Și să trăiesc de-acum pentru totdeauna așa???

Tu timpule nebun, ia-mi sufletul în ale tale mâini

și poartă-mă departe, du-mă de aici, de acum

Căci degeaba ai încerca suferința să-mi amâni

Când inima mea este deja iluzii și scrum...

Lasă vântul să-mi răsfire părul, ploaia să-mi ude pleoapele,

Pielea să mi se înfioare de frig și nu de afecțiune

Pentru că nu doresc să mă mai îmbăt cu visele

Unei iubiri de basm, lipsită de rațiune.

Corespondență 12: Iubirea, un imens paradox

7 august

Dragul meu,

Încrederea este totul și totuși nu putem trăi în acest context. Nu fără timp, nu fără răbdare, nu fără iubire.

Noi ca oameni iubim paradoxurile și lucrurile ce ne sunt interzise. De ce? Spunem simplu că tot ce este abstract devine dintr-odată mai incitant și scopul vieții noastre capătă o frumoasă nuanță a eternității căci ne gândim la posteritatea noastră ca fiind una plină de glorie. Dar unde te duci tu suflete nebun cu siguranța că după moarte vei zâmbi și te vei defăta când numele tău va fi pe buzele tuturor? Acest exces de încredere în sine, duce în mod direct spre un așa zis păcat numit vanitate. E atât de nenorocit acest context încât pe finalul vieții vei regreta tot ce ai refuzat și tot ce nu ai iertat cu timpul.

Dragul meu, adesea îmi fuge mintea spre paradoxurile vieții. Cum poți să urăști și să iubești în același timp?-nu poți, dar din moment ce intră în categoria paradoxurilor, e clar că o explicație nu ar fi impetuos necesară- absurd! Cum poți să îi acorzi toată încrederea ta unui singur om pe care încă îl consideri străin sufletului tău?-oamenii spun că e o minune și de asemenea nici asta nu necesită o explicație- atât de ignoranți cât suntem!

și apoi, iubirea... ce naște încrederea sau încrederea ce naște iubirea... de unde creează acest conglomerat de sentimente o listă de lucruri ce trebuiesc îndeplinite pentru a accede spre ceva nemuritor, așa cum proclamă iubirea că este? Raiul iubiților din toată lumea asta nu cunoaște păcatele și virtuțile. El cuprinde priviri maiestuoase, gesturi mici și infinit de simple ce exprimă mii de cuvinte, momente idilice și apusuri de soare la vreun capăt de lume când toți ceilalți dorm. Eu nu cunosc nimic din toate acestea, eu sunt cea mai ignorantă persoană din univers, dar atât timp cât cred în schimbare, presupun că încă mai am o șansă. O clipă de afecțiune ce va deschide în fața ochilor mei poarta acelui rai în care eu voi găsi răspuns la fiecare întrebare ce îmi cutreieră gândirea.

Octavian Paler:

Fiecare are propria sa filozofie a iubirii..., unii și-au faurit-o din lemn, alții din piatră..

Unde sunt eu dragul meu ?  Pentru mine, marele mister rămâne  această fericire pe care o caută toată lumea în iubire. Ei găsesc acolo scăpare de lumea rea și probleme, găsesc o liniște mirifică în brațele unor persoane dragi și tac ca și cum tăcerea lor ar fi supremul moment de meditație al vieții. Unde și din ce mi-am făruit eu frica față de acest tip de fericire ??? Deseori, când îmi dau seama că nu simt mai nimic mai niciodată mă întreb dacă eu am un suflet sau pur și simplu locuiesc în interiorul unui vis și toată viața mea este o iluzie iar tot ce mi se întâmplă nu e de fapt o irealitate oarecum magică… unde sunt, unde mă aflu ?

Se spune că nu toți pot atinge edenul poeților, raiul credincioșilor nu e pentru oricine și nici revelația unei clipe de iubire nu este accesibilă oricărui muritor. Dar cum pot toți să spună că iubirea cuprinde printre sute de cuvinte drăgăstoase, încrederea, respectul și fidelitatea ? -e un fel de paradox, cu toții cunosc rețeta, dar nimeni nu gătește- aici nu este vorba dacă deții ingredientele sau nu ci dacă ești dispus să procuri ce îți lipsește. Voi face o comparație penibilă și voi spune că așa cum unii oameni așteaptă câteva luni ca porumbul să se coacă, mai întâi investind timp, muncă și atenție acelei legume, așa și acest paradox tripartit necesită o doză necunoscută de timp, atenție deplină și ca să ajungi la respect trebuie să procuri ceea ce oamenii o numesc a fi o virtute supremă și anume răbdarea. Nu poți face nimic în lumea asta fără să te oprești puțin și să reflectezi asupra a ceea ce ai de gând să realizezi. Iubirea nu este deloc simplă și nicidecum accesibilă într-un mod ce nu implică un război tacit, în care dușmanii fraternizează cu demonii lor, în contextul fiecăruia fac referire la calități și defecte ce ne depărtează de cele mai multe ori. Nimic nu este simplu, căci dacă pare a fi, atunci ceva nu este în regulă, dar deși raiul iubirilor lumești le cere locuitorilor sufletul lor curat în niciun mod religios vorbind, el le dă șansa oricui să încerce a intra. Nu poți intra singur, nu ai voie să confunzi narcisismul cu iubirea ce trebuie împărtășită cu un alt suflet, dar frumusețea unui asemenea montagne rousse plin de urcușuri și coborâșuri este momentul în care puzzle-ul este complet, atunci când diferențele dintre doi oameni se estompează în defavoarea orgoliului și lasă loc unui basm în care doar ei decid dacă el va avea vreodată un final sau nu va cunoaște în veci limitele timpului.

Rămân meditând seara întrebându-mă : din ce e creată propria mea filosofie a iubirii ? există aici în lumea asta cineva care va fi în stare să mă privească atent în ochi și să îmi spună că el deține cheia misterului meu ?

Pagini de jurnal...

Adesea seri răcoroase pătrund pe geam

și îmi inundă sufletul pribeag

parfum ușor de primăvară, de stele somnoroase

mă duc cu gândul la un june drag.

Răsfoiesc pagini noi dintr-o carte oarecare,

cu gândul rămas meditativ...

recunosc, sunt fascinată de cuvinte

și mă întreb: oare nu e în spiritul meu nativ?

Îmi întind picioarele în fotoliu,

aprind o lampă veche și încep să citesc.

Răcoarea serii, cuvintele năstrușnice și visele

adună în mine izul unei magii de primăvară,

un basm contemporan, trăit odinioară.

N-ar ajunge toți pașii timpului

ca eu să-mi satur sufletul de lume

vicii, păcate, iluzii și contraste

ele toate sunt în mine, esența gândului.

Pătrund avid în dansul amintirilor

și las noaptea să așeze pe umerii mei

un val de tăcere, o binecuvântată oprire în timp

căci lumea își continuă mișcarea, dar eu rămân aici, uitată-n gând.

Vanitatea unui moment de perfecțiune

Acel moment de apropiere perfectă între oameni... și singurul de altfel.

Numai un om prea ignorant ar putea spune că perfecțiunea nu există... e ca și cum ai spune că unicitatea fiecărei celule din corpul uman este un mit. Unde dispari când nu vrei să te regăsești în oameni? În perfecțiunea ta, între limitele rațiunii și viselor ce încă nu au o bază destul de puternică pentru a deveni realitate. Acolo îți ascunzi poate fără să știi, acel moment de perfecțiune cu tine însuți.

Dar cel dintre oameni? Cum ar fi să experimentezi acea secundă în care timpul se oprește și se uită uimit la schimbul de priviri ce aliniază gândurile unor suflete asemenea? Ar fi reacția chimică a perfecțiunii ce nu poate fi redată în termeni științifici.

Mă gândesc adesea dacă am trecut prin așa ceva tot ce reușesc să îmi amintesc este acel sentiment magnific pe care-l simt când gândurile mele încă nespuse se așează în liniște pe foaia de hârtie. Încep să cred tot mai mult că sunt o empatică lipsită de un tipar deja cunoscut în domeniile psihologiei umane. Empatizez, dar nu mă atașez; înțeleg, dar nu simt la nivelul celulelor senzitive nimic. E teatru ieftin sau cea mai bună mască pe care aș putea-o purta în fața omenirii??

Eu nu dețin perfecțiunea ci doar teorii, dar cum orice teorie ar trebui confirmată sau infirmată, atunci lupta mea se dă pe teritoriul personal, unde mă joc cu mințile alora și mă amuz pe marginea vieții lor. Acolo, în interiorul capului meu, neuronii valsează înnebuniți de stimulii pe care electricitatea literară îi alimentează zilnic. Unde este perfecțiunea mea? Unde mă voi regăsi de mă voi pierde? Dar mai presus de toate, de ce m-aș pierde?

Acel moment de perfecțiune impregnat cu amintiri prime deșlusesc în extazul ochilor mei o magie supraumană, o atingere divină pe care n-ar putea să o egaleze nici un om. Nici acum nici niciodată. Mi-am închinat sufletul unei perfecțiuni lipsită în totalitate de umanitate, mi-am pierdut interesul față de simplitatea unei vieți ce nu duce decât spre procreare și grija zilei de mâine. Am ajuns să aspir la divinitate, la deținerea unui colos perfect al dedicării față de sine și uitării oricărui alt lucru. Acel moment de perfecțiune inter-umană nu a existat niciodată, l-am visat copil fiind, dar l-am pierdut înainte să-mi dau seama că aș putea accede spre așa ceva. Mi-am îndreptat privirea spre neant și cer. Acolo, în inima mea, pe muzica lentă a sufletului meu, mintea îmi creează scenarii perfecte despre o uniune ideală între lirismul absolut al gândurilor mele și decadența treptată a inocenței omenești.

Mă dedic într-totul unei perfecțiuni inexistente în mințile celor limitați. Închid ochii și plutesc în neant. Lumea îmi aparține, este în palma mea... își continuă existența fără să știe ce se întâmplă de fapt. Eu dăinuiesc peste timp și prin secundele covârșitoare mă strecor spre infinitate. Acolo este perfecțiunea mea!

Veșnicia timpului pierdut

Din cuvinte și crâmpeie de veșnicie

Mi-am creat tabloul timpului trecut.

Cu dor, cu jale mi-am luat rămas bun

De la un suflet drag ce mi l-am pierdut..

Acolo-n zări, în depărtare

Suferința, dorul se vor regăsi negreșit,

Acolo, bunul meu domn, te voi aștepta răbdătoare

și nu-i voi permite timpului să te uit.

Îmi voi închide ochii și-n veci te voi regăsi:

Același om blând ce a cucerit inima mea rece,

Cu aceeași mângâiere ușoară mă vei alina

Iar eu mă voi pierde-n veșnicia timpului ce trece.