Poveste de seară

Alunecă pe acea potecă veche

Frunze de tei și stropi de ploaie;

Vin vremuri dure, grele

Căci natura firii de frică se îndoaie.

În loc de tunuri se aud încet clopote,

Crenguțe uscate se frâng de geam

Și plânsetele se transformă-n hohote

Din cauza unui război aruncat în neant.

Pași repezi, strigăte și pace

Un imn fredonat în visele oricui...

Se închid ochii, se minte că trecutul e uitat

Când, de fapt,

Timpul nu se măsoară-n ani ci în răni.

La focul blajin al șemineului,

Povestea războiului se deapănă încet.

Bunicii dau viață trecutului

În ochii unui copil ce ascultă atent.

Se lasă seara, fumul acoperă poteca,

Pleoapele copilului se închid melancolic,

Dar mintea-i zvăpaie, sângele tresaltă-n vene

Căci simte cu amar durerea ce învie.

Un imn vechi e fredonat în visul său,

Legănat pe genunchii bătrânilor tăcuți.

“E război acum…va fi din ce în ce mai rău

Acum oamenii omoară pentru nimic”

Murmură ei în fața flăcărilor acelui șemineu.

Elogiu dedicat poeziei

Zboară vântule absurd,

Du departe visele, gândurile

Ce nu vreau să le mai aud.

Noapte dulce, liniștită,

Adu în mintea mea suprema poezie

După care-mi tinde inima amorțită.

Sfârșește visule nebun

Și lasă-mă să-mi culc pleoapele obosite

Căci vreau încet să mă adun.

Cuvinte suave, frumoase elogii,

Umpleți-mi gândul arid, iubitor de mister

Căci nu-mi doresc să mor asemeni fețelor aurii.

Suflete-mi, ascultă cântul rece-al serii

Și lasă-mi trupul să vibreze înc-o dată

De dragul unei maiestuoase poezii.

Bunule domn

Vezi tu, bunule domn,

Privești spre zare, abătut.

Dar eu sunt aici lângă tine și mă întreb:

Oare sufletul tău e surd?

Merg alături de tine

Și mă privești cum sute de cuvinte

n-ar fi de-ajuns să te exprime

Dar dacă înțeleg și las tăcerea să ne copleșească,

Crezi tu oare că timpul o va cruța în mine

Nelăsându-i drept să se prăbușească?

Ne pierdem în polemici și discuții filosofale

Și uneori ne desprindem de pământ, dar tu...

Tu cu ochi reci îți dezgolești păcatele în fața lumii

Și le prezinți ca fiind virtuți.

Te dezici cauzelor omenirii și dispari în misticul lumesc

Îmi pierzi esența, mă alungi în uitare adesea,

Dar când mă privești atent, temerar și cu ardoare,

Sufletu-mi tremură asemeni muzicii ce-o naște o vioară.

Îmi frâng mâinile și gândesc în contratimp

Căci îmi doresc să retrăiesc o agonie ce-a pierit,

Însă chinul, suferința, dragul meu domn,

Cum aș putea să o îngrop?

Nu dețin puterea să las în urmă

Nici amintiri, nici vorbe, nici măcar gânduri

Depind, trăiesc cu voluptate clipele singuratice

Și le privesc ca fiind mirifice.

Când, pe drumul meu spre pieire

Mă plimb sub clar de lună,

Zâmbesc căci într-un final, vraja se destramă

Și revin în agonie.

Da, sufăr și da, tresar de plăcere

Când rațiunea se zbate-n suferință

Căci lucrul pur și simplu, lipsit de orice mister

Mă duce adânc, lipsit de rușine în indiferență...

Mă alătur ție.

Timp curios

Timpul s-a oprit curios,

Mă privește insistent, revoltat

Căci mi-am pierdut sufletul

În afara secundelor de neuitat.

Am ascuns tăcerea și neliniștea

În spatele ochilor strălucitori

Și-n pași de dans m-am îndepărtat

Spre neant, din dorința de a mă fi uitat.

Am căzut, am alunecat în visare

Cu gândul departe, cu trupul obosit

Și-am crezut și încă văd în mine

Un abis, o teamă de nedescris.

Trec minute, zile, timpul se joacă

Eu zâmbesc, uit, ațipesc.

Mă lasă amintirile să cutreier secole,

Doritoare să mă regăsesc.

Pe aripi de poveste mă poartă

Clipele singuratice, timpul curios,

Mă adorm alene visele copilărești

De dorul, de dragul unui trecut frumos.

Deschid ochii, timpul încă mă privește

Binevoitor să vadă o nouă poveste, un alt final

Căci zbuciumul și dorința de a mă regăsi

Sunt apăsătoare, mânate de-un alean

Purtate-adânc în conștiință,

Urmărite-n cel mai curios mod

De timpul deja trecut în neființă.

Corespondență (În loc de copertă)

Dragul meu,

Sunt momente și momente, cert e că nimic nu se repetă, totul se duce tot mai tare de râpă. Îmi îndeplinesc insomnia cu fiecare seară ce trece și simt că nu mai am mult până să mă sting sau cel puțin să uit de ce încă mai scriu, mă mai trezesc. Sufletul îmi vibrează pe sunete mute, pe țipete disperate de ajutor, dar eu nu mă pot îndura să îmi întorc privirea și să îmi pese pentru că dacă a fost undeva în mine o umbră de umanitate, a dispărut odată cu dezlănțuirea iadului ce mă mistuie din ce în ce mai grabnic. Limbi roșii și arzătoare se întind pe tavanul meu și mâini negre, uscate vor să mă acapareze în timp ce tremur cu suflul de gheață sub pătură. Spirite apatice, vise întortocheate, toate astea mișună prin mintea mea frivolă și îmi fac pielea să se înfioare. De ce nu mi-e frică așa cum aș fi crezut? Tremur, dar nu e teamă... am așteptat momentele astea o viață și acum că ele chiar au loc, eu îmi dezlănțui nerăbdarea cu picuri reci de transpirație pe frunte și cu buzele strânse între dinți. Aleargă diavolul prin mintea mea și deschide orice ușă ferecată de mine. Îmi dezvăluie amintiri ce am preferat să le ascund crezând că timpul le va șterge, însă acum îmi retrăiesc chinul, iadul ce l-am trăit în trecut. Toate revin, dar nu mai sunt așa puternice precum le-am înlănțuit. Sentimentele mele sunt doar niște umbre putrede ale unor vremuri demult apuse. Se târăsc prin mine și mă umplu de fiori însă nu vreau să le mai experimentez vreodată. Știu că nimic din toate astea de fapt nu e real. Nu există nici un sentiment, cel puțin pentru mine. Hrana mea e suferința, cuvintele ce le culc ușor pe foaie și pedeapsa minții când nu sunt în stare să zic nimic. De cele mai multe ori gura îmi este închisă în fața oamenilor, a celor ce reușesc să mă impresioneze fără să-și dea seama asta, dar firea mea mă face să mă detașez rapid, să resping orice atingere caldă. De ce? Mi-am obișnuit trupul cu fiorii reci și sufletul cu zgârieturile pe care mi le lasă demonii mei. Le sunt dedicată total. Nu pot trăda o asemenea legătură ce este deasupra înțelegerii umane.

M-aș lupta să redevin eu cea inocentă și naivă, dar timpul a fost dur cu mine, m-a impregnat de gânduri necurate și dacă e vina cuiva că eu sunt aici acum așa cum sunt, timpul e de vină pentru că m-a cruțat. Chemarea naturii idioate e prea puternică, mă doare sufletul când mă gândesc la ce aș putea face dacă mi-aș elibera diavoleasca imaginație mai mult decât în scris însă îmi reprim pornirile păcătoase și înghit în sec. Nu e nimic mai minunat și mai dăunător pentru mintea mea decât acceptarea unui război în interiorul meu. O lungă agonie ce culmină într-o depresie care curăță mizeria luptei. Pe tărâmul ce proaspăt fumegă după o bătălie de idei și dorințe chinuite într-un lirism empatic mai este încă loc pentru o ironie de final, un gust amar al egoismului ce va renaște de fiecare dată.

Când, dincolo de lumea asta ce spumegă a suferință izbăvitoare, mă detașez fără voie, găsesc o liniște ce nu-și mai are locul, dar care persistă și apasă pe lipsa nevinovăției native.

Și dacă teama nu e ceva înnăscut, de ce te temi să suferi? Durerea fizică, chinurile nu sunt parte componentă a suferinței. Acestea sunt doar un ecou ce păstrează echilibrul într-un pact dintre om și demonii săi.

Corespondenta 10- Elogiul unei nopți de iarnă

 12 martie

Dragul meu,

.......

Închid ochii și simt un fior rece care îmi face inima să se cutremure. În mintea mea, năluci, gânduri, toate amintirile rătăcesc nebune în căutarea timpului apus. Îmi afund trupul în apa caldă și privesc cum pe cer strălucesc mici dorințe, stele ce mă privesc seară de seară și îmi cunosc durerea. Ah! De le-aș putea atinge... dar eu sunt prea lipsită de spiritualitatea necesară accederii colosalului cosmos. Nu cunosc durerea în dimensiunile umane pentru că nu mă împiedic de fiecare lacrimă seacă, mă dedic unor cauze ce depășesc limitele puterilor ce le deține un simplu trup. Încătușat, un suflet nu va putea niciodată să își răsfrângă puterile peste mintea ce o deține și astfel nici durerea nu va încununa acel moment de melancolie când ai vrea să renunți la tot, să te întinzi pe pământ și să privești pierdut spre neant. Mă străpung mii de sulițe ale ochilor curioși când îmi păstrez starea sufletului în afara lui și asta nu face decât să nască în mine o liniște covârșitoare ce domnește peste timp prin interfața umană.

Izbesc cu putere o mână în apă și câțiva stropi se așează violent pe fața mea. Vreau să chicotesc sau măcar să schițez un gest, însă eu sunt stană de piatră. Îmi amintesc un citat care spunea că omul fără sentimente nu este nimic decât o umbră pe care nu o vede nimeni sau o piatră care nu interesează. Eu nu sunt lipsită de sentimente, eu simt melancolia ce liniștește furtuna iadului ce mă usucă de gânduri, trăiesc vise mărețe când închid ochii și suspin amar, iubesc acea stare de disperare ce mă poartă prin foi de istorie ale omenirii și care culmină într-un sacrificiu al sufletului meu, o dedicare acerbă unei lupte a mea cu ființa de demult, copilul cu ochi umezi și plin de vise mărunte. Un vis este un vis indiferent de destinația gândurilor ce-l însoțesc, merită luptat pentru el căci dacă nu suntem luptători pentru ce mai trăim? Ne găsim legitimitatea atunci când moartea e aproape și doar așa un concept ce liniște eternă ar putea fi posibil. Visele aduc după sine regrete. Este inevitabil să nu cunoaștem latura nefastă a visării, însă mai marii monștri ai filosofiei au înțeles că regretele pot fi evitate dacă inițiază în mintea lor cultivarea unor valori ce rețin umanitatea într-un vid și aduc la lumină indiferența ca armă împotriva oamenilor șterși de timp și lipsa de interes față de lucrurile ce-și pierd valoarea odată cu diseminarea lor și implicit pierderea oricărei forme de mister deținute de acestea.

Mă ridic și privesc cum apa își găsește cale spre pământ pe pielea mea. E o seară rece, frigul îmi lipește carnea de oase însă eu nu simt nimic. Gândurile m-au amorțit și rămân ațintită cu privirea spre mine. E un trup ca oricare altul, muribund și plin de defecte. E locul în care cândva obișnuiam să mă simt bine. Vedeam lumea prin ochi vii, azi seci și sticloși... alergam pe câmpii întinse la apus, acum doar visez la asta. Pesemne dobândirea păcatului suprem a stins în mine viața și latura umană iar tot ce a rămas este acea parte în care sunt ascunse cele mai odioase nemerniciri asemeni unei cutii a Pandorei.

Mă cuprinde la pieptul ei și îmi alină gândurile. Stă lângă mine și îmi ascultă bătăile inimii: disperarea, melancolia. Ea este puritatea în care se nasc gândurile unui suflet nobil, egoist iar depresia nu face altceva decât să se manifeste în mod natural atunci când acest suflet își descoperă și acceptă originile.

Dragul meu, melancolia este nectarul cu care se hrănește mintea mea când sunt sătulă de nimicul ce mă înconjoară.

Pentru o fracțiune de secundă m-am întrebat dacă nu cumva mă complac în scârba asta față de aproape tot ce e uman? Cu cât trece mai mult timpul prin ființa mea, cu atât mă afundă într-o depresie ce mă schimbă, distruge omul din mine și lasă la lumină latura originară, un animal ce nu s-ar sfii de la a-și împlini plăcerile native și repudiate de totalitatea oamenilor.

Nu mai știu, nu mai regăsesc în mintea mea nimic ce ar putea fi folosit ca monedă de schimb pentru răbdarea pe care încă o investesc în universul ce mă afundă tot mai tare. Inima mi se oprește brusc câteodată și simt moartea cum îmi strânge mâna și mă cheamă la ea. Dacă simt că eu nu aparțin, dacă eu vreau să plec, cine e ea să mă oprească? Nu îmi pasă de nimeni și nimic, de fapt cred că am dezvoltat o latură lipsită de sentimente pe care o folosesc numai atunci când nu vreau să mai adulmec mârșăvia umană a lipitorilor de care mă lovesc zi de zi. Închid ochii și respir adânc. Mă apasă o liniște ce cred că ar trebui să doară, dar care pe mine mă desăvârșește și îmi îngroapă toate amintirile în pauzele dintre aceste cuvinte. Sufăr, recunosc, dar asta e sentința ce mă eliberează atunci când pierd esențialul și vreau să regret. Cât de sincer pot îmi înec și ultimele urme de regrete într-o melancolie ce culmină printr-o depresie iluzorie, transcendentă infinitului meu poetic.

Corespondenta: Prolog

Prolog

Un moment, o clipă de ezitare și o privire pierdută spre soarele ce apunea atât de brusc parcă!

În cameră abia mai statornicea lumina palidă a zilei ce își încheia existența-i efemeră, lipsită de orice importanță, o zi care oricare alta, unică și totuși atât de pierdută printre multe altele asemenea ei... culorile ce odată dănțuiau prin geam spre pereții reci, acum își uitaseră destinul și muriseră lăsând în urmă nostalgia unui vis de vară poate... de nedescris în multitudinea cuvintelor ce reușesc de cele mai multe ori să îmbrace momentele în amintiri prețioase. Nu mai avea loc nici măcar un strop de credință în acea încăpere. Deși lipsită de speranță, abandonată de orice iluzie, noaptea ținea neapărat să învăluiască un trup uscat de tot ce e viu, un corp cu prea multe riduri și răni apărute din războaie ce nu-și avuseseră rostul. Ele erau doar pretexte ca viața să meargă înainte și țineau strâns în frâiele lor o oarecare iluzie ce punea în mișcare un somn îmbibat cu vise, cu destine de prea mult timp amăgite și cu speranța că următoarea zi se va arăta mai memorabilă precedentei. Acolo, amăgiți de veninul unor inimi meschine ce își doreau împlinirea omenească, oamenii au luptat, au murit și au lăsat în urmă un crez ce i-a făcut martiri. Cauza lor, deși justificată, ajunge în final să fie descoperită ca o cale de scăpare din idioțenia înconjurătoare, un strigăt ce și-a găsit ecou peste ani, un răsunet pictat și scris prea bine de același fel de oameni, dar cu o deprindere mai puțin curajoasă decât cea de a lupta. Și dacă totul va muri în final, de ce să credem că ce au făcut ei e bine? Atunci ar trebui să credem în altceva sau să nu credem deloc și să murim indiferenți?

În lumina ce încet-încet dispare, o siluetă de femeie își face apariția. Duce în mâinile ei o lampă veche și aproape fără zgomot trage draperiile după care se așează la masa de scris. Stă un moment și pare să fi amorțit. Întunericul din preajma ei îi face bine, o învăluie de simțăminte și amintiri poate pierdute deja...

Cu o mișcare nu foarte hotărâtă aprinde fitilul și privește cum flacăra acaparează camera. Lumina se întinde leneșă spre tot întinsul încăperii și în fața ochilor ei obosiți se desfășoară un spectacol minunat, idilic. Umbra luminii se desparte și pare că retrăiește însăși amintirile ei. Sunt doi iubiți ce se îmbrățișează, se sărută cu pasiune și sunt gata oricând să renunțe la tot dacă iubirea ar fi răspunsul la întrebările ce apasă greu de frunțile lor. Să fie oare? Iubirea poate ajunge atât de departe încât să nască din ea prin ea și cu ea o mulțumire a celor ce o împărtășesc?

Femeia ia o foaie de hârtie și un creion. Privește îndelung la coala goală și încă nu știe de ce, dar vrea să o umple de grijile ei, să îi spună ei tot ce o apasă... încă nu are cuvinte, nu știe ce ar putea scrie, ceva parcă o reține. E o rușine față de sine, se simte vinovată și ar vrea să scape de această vină, însă nu e sigură că pedeapsa ei ar capitula prin scrierea unui poem, basm etc.

Vrea să fie o artistă în propria-i moarte, să subjuge arta scrierii în mâinile ei, să frângă crâmpeie de geniu și să le ascundă printre niște fraze aparent simple și neinteresante. Gândurile ei fug, mintea se chinuie, fruntea se crispează... tot ce reușește e să scoată un icnet de furie. Nu poate scrie!

Știe că viața ei a fost un război dominat de orgolii și hegemonia unei iubiri pe care nu a înțeles-o niciodată și ar vrea cumva să nu dea impresia că încă se mai gândește la asta, dar ceva acolo în interiorul ei îi ține amintirile captive, o face să revină de fiecare dată la acele zile aparent neînsemnate când armele nu puteau pătrunde prin scuturile de orgolii mult prea bine create și când noaptea revărsa o fraternizare cu dușmanul, una dulce, blândă, o împăcare ce unea acele inimi meschine, prea doritoare de păcat.

E doritoare să scrie pentru că toate aceste amintiri o fac să tremure ușor. Își simte fruntea brodată de picături mici de transpirație și își dă seama că respiră sacadat, ca și cum ar retrăi întocmai acele vremuri. Fără să vrea își mușcă buzele și cu hotărâre apasă creionul pe foaie. Nici ea nu știe exact cum să înceapă, dar pentru o clipă închide ochii și inspiră adânc. Simte lângă ea pe cineva. Nu-l știe, nu-l cunoaște însă nu se teme. Se simte încă în siguranță, dar la fel de vinovată de aceea clipa dispare repede și ea redeschide ochii. Nu vede pe nimeni și totuși simte pe cineva. E curioasă să știe cine e acolo însă nu are șanse să afle prea curând căci mintea ce pare a-i juca feste e cufundată în gândire, vrea să își scrie sentința. Deodată și parcă fără mare chin de data asta, foaia se îndoaie sub mulțimea de cuvinte ce invadează noul teritoriu încă necucerit. Și secundele trec alene sau grabnic împovărate de amintiri ce trebuiesc retrăite pentru ca literele să le acopere în cuvinte și să creeze un colț de artă, un material ce va reprezenta în ultimă instanță, condamnarea unui suflet atât de josnic că însuși păcatul nu-și va mai găsi definiția în conturul acestui război purtat de trupuri abandonate undeva spre dimineață într-un pat ce nu cunoștea încă puterea unei idile îmbrăcată în amor sublim și răsplătit cu sânge rece.

Ea scrie, încet și frivol degetele se plimbă pe urma lăsată de creion asemeni unui orb ce vrea să simtă în toată ființa sa ceea ce citește. Zâmbește amar. Rememorează aproape fără voie ultimele clipe ale acestei idile demult acoperită cu cenușa ce numai un război prostesc o poate lăsa. Simte în interiorul ei acele ultime săruturi și mângâieri încărcare cu o căldură de care nu a mai avut parte niciodată. Ea, o fire rece, cu inimă de piatră (umană și plină de dorințe totuși), cu privire ironică și meschină aproape la fel de sadică precum a unui criminal, ferită de toate ipocriziile oamenilor ce se nasc doar pentru a deprava și mai tare spiritul uman, înarmată cu un orgoliu vicios și o indiferență aproape fără limite... ea cândva își dăruise întreaga ființă unui om!

Astfel de imagini i se perindă prin minte și o face să vrea tot mai tare să scrie, să scrie, să lase suferința în urma ei, să știe că nu a pierdut totul degeaba, că acolo undeva mai există încă cineva care o va judeca după legile ei și nu ale tuturor că ea ca și spirit s-a metamorfizat într-o stâncă ce ar putea fi oricând luată de vânt, deși a menținut aparențele și impetuozitatea unui monstru ce nu ar putea fi doborât vreodată.

Cuvintele apar tot mai repede și mai apăsat, rândurile se așează frumos ca pe un mormânt și slăvesc puterea prin care o întreagă viață se desfășoară cu ajutorul lor.

Femeia se oprește din scris. Parcurge cu răbdare fiecare frază în parte și în final, mâna-i obosită îi sprijină bărbia. Privește spre geam. Printr-o mică deschizătură se vede o lumină stranie ce vrea să pătrundă-n cameră. Curioasă se întinde și trage draperiile. E o nouă zi. Parcă noaptea trecută nici nu a avut loc. Simte cum lumina încă rece a dimineții îi oferă clemență, liniște pentru câteva momente. Rămâne pierdută-n visul ei, în dorința ce o arde asemeni unei eretice pe rug.

E obosită. Simte nevoia să închidă ochii și să se dedice unor clipe pașnice de somn. Privește pentru ultima dată manuscrisul. E o scrisoare deci trebuie să se semneze. E nesigură și totuși binevoitoare. Scrie: Eva Vladimir.