Iubirea, un tablou de sentimente

El mă privea ca și cum între noi se așezase un zid pe care nu era dispus nici unul dintre noi să-l cațere sau să-l distrugă. Ne era frică la amândoi să ne implicăm mai mult căci ajunsesem într-un punct în care vorbeam despre chestii serioase și brusc toată distracția ce o aveam la început, dispăruse fără să ne dăm seama. Timpul ne mutilase relația iar noi ne mințeam în continuare că  ne este bine, că vom trece peste orice, dar de fapt noi ne lăsam inspirați de benzi desenate. Nimic nu era logic, nimic nu era bine, nimic nu era atemporal între noi căci ajunsesem dependenți să ne simțim bine fără să ne simțim unul pe celălalt. Basmul meu ajunsese din nou la final iar eu strângeam din dinți căci tot ce am spus mai sus nu era un motiv îndeajuns să pot pleca resemnată. Până la urma urmei, aveam și eu o conștiință, una defectă, dar totuși o conștiință.

L-am privit cu ură, cu silă, cu durere și în aceeași măsură cu iubire, cu drag, cu dor. M-am ridicat de pe fotoliu și m-am apropiat de geam. Voiam să privesc natura. La naiba, de fapt îmi doream să o simt, să ies afară și să respir aerul curat, să alerg prin iarba crudă, să mă bucur de soare. În schimb, eram acolo lângă el, respiram un aer sufocant și mă intoxicam cu tot ce nu avea nici o legătură cu natura. Am închis ochii și am tras aer adânc în piept înainte să mă întorc spre el și să îi spun cu jumătate de glas:

-         Știi ce mă ține aici?

El stătea în continuare întins pe canapea cu țigara în mână contemplând tavanul. A ridicat capul și m-a privit cu curiozitate apoi mi-a zis:

-         Știu sigur că nu sunt eu motivul.

-          Mda... vreau să plec, știi cât de tare îmi doresc să plec?

-          Știu, dar nu poți. De ce nu poți? Pleacă!

Vocea lui a căpătat ușor un ton agresiv iar eu mi-am strâns pumnii de nervi. Nu știam cum să îi spun mai bine că iubirea nu mă poate ține în veci lângă cineva pentru că iubirea este un sentiment care mai mult încătușează decât eliberează în zilele noastre. Eu căutam anormalul, acel gen de iubire ce naște dileme și controverse, căutam uragane și ploi torențiale, discuții interesante și provocatoare.

-          De ce nu pleci? m-a întrebat oarecum frustrat.

-           Te deranjează prezența mea?

-         Mă deranjează și mă bucură în același timp. Cum naiba e așa ceva posibil? De ce nu pot să simt doar un singur lucru alături de tine? De ce mereu trebuie să fie așa complicat?

S-a ridicat și a stins țigara în scrumieră. Stătea la marginea canapelei cu capul în mâini. În continuare îl priveam fără să știu ce să fac.

-    Dragule, tu ești un suflet simplu, mă tem că nu poți înțelege pe deplin multitudinea sentimentelor și faptul că uneori ele ne lovesc din plin dar niciodată într-un mod singular. Știu ce simți, asta simt și eu. Mă simt prinsă în ceva ce îmi place, dar însăși ideea de a fi prins mă deprimă din ce în ce mai tare. Vreau să evadez, să gust libertatea ca apoi să mă întorc la tine din nou deși asta este împotriva principiilor mele....

El s-a ridicat și a venit alături de mine. Stătea în fața mea și mă privea mai serios decât o făcuse vreodată. Atunci mi-am amintit brusc toate momentele noastre când era simplu și nu aveam nevoie de cuvinte ca să ne înțelegem. Unde dispăruseră momentele alea? Cum am reușit să ne nenorocim singurul lucru care ne ținea împreună și care era cel mai important?

-    Știi că nu te voi opri dacă vrei să pleci, însă înainte să faci asta vreau să știi că ești singura persoană care a reușit să mă dezbrace de tot ce sunt eu ca om. Mi-ai descoperit cele mai întunecate gânduri, mi-ai răstălmăcit orice am simțit vreodată, m-ai făcut să mă întreb serios dacă eu chiar am mai experimentat iubirea înaintea ta, mi-ai mângâiat fără teamă sufletul nenorocit, te-ai alimentat cu felul că eram un distrus când m-ai cunoscut și așa mi-ai dat lumea peste cap. Persoanele pe care le atingi în acest sens nu te vor putea uita vreodată indiferent care e motivul pentru care pleci la un moment dat din viața lor și am impresia că faci asta intenționat. Îți este simplu să empatizezi, îi faci pe ceilalți să se atașeze, le imiți caracterul până le intri sub piele și apoi te hrănești asemeni unui parazit cu tot ce dețin ei ca într-un final să te plictisești și să îți întorci spatele. Sincer îți spun, nu știu dacă să te disprețuiesc sau să te admir.

Ochii lui erau în lacrimi. L-am luat în brațe căci nu mai voiam să mă privească. Știam amândoi că avea dreptate, nu mai avea nevoie de confirmare din partea mea. În acel moment mă simțeam mândră de el căci era singurul care mă văzuse ce sunt cu adevărat și tocmai pentru că în privirea mea nu era rușine ci mulțumire, m-am ferit. Cred că ăsta era ultimul pe care-l mai putea îndura.

Relația noastră fusese asemeni unui fulger ce luminează orașul pentru o secundă apoi dispare pentru totdeauna. Noi ne-am consumat într-un timp delimitat de cei din jurul nostru și nu am căutat nimic care să ne ajute să ne prelungim delirul. Eu eram muza lui iar el era sursa mea de energie până când ne-am secat amândoi și ne-am trezit două trupuri goale printre cearșafuri dar fără nici un  context în care să ne încadrăm. Nu mai exista magia ce o construisem în jurul nostru, eram doi oameni simpli ce aveau în cel mai bun caz o aventură de-o noapte. Ne-am dat seama că eram doi străini ce nu doresc să se mai caute a doua zi căci nu mai eram unici, nu mai cream din iubirea noastră, un colț de rai pe care-l vedeam și înțelegeam doar noi.

Am lăsat mâinile pe lângă corp iar el s-a dat un pas înapoi. Chipul lui era întunecat de teamă și poate furie. Într-un final, după ce focul dintre noi s-a stins și am aruncat armele, ajunsesem pe aceeași lungime de undă: ne era ciudă că pentru o secundă ne îmbătasem cu iluzia că eram la fel când noi de fapt eram definiția antagoniei. M-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat pe frunte apoi mi-am luat ghiozdănelul cu puținele lucruri pe care le aveam la el. M-am apropiat de ușă, am apăsat clanța și am privit spre el. Rămăsese acolo stană de piatră. Nici nu îndrăznea să mă privească. Am înghițit în sec și am zis:

-       Tu ești singurul om care m-a văzut din prima exact așa cum sunt și a rămas lângă mine pentru că așa distrus cum erai, aveai nevoie de cineva la fel de distrus lângă tine. Noi nu ne diferențiem cu nimic față de restul oamenilor, suntem la fel de egoiști, iar dacă ceea ce am împărtășit noi a fost cu adevărat măcar o fărâmă de iubire, atunci să știi că vei rămâne și singurul cu care am făcut asta pentru că dezbrăcându-te pe tine de toate secretele, gândurile negre, sentimentele, m-am lăsat dusă de val și m-ai dezbrăcat și tu de toate inhibițiile, nebuniile și cele mai ascunse dorințe. Nu îmi mai doresc să simt așa ceva vreodată pentru că într-un fel sau altul simt că ne datorez nouă asta și faptului că nu am curajul să rămân ca să lupt. Sunt o cauză pierdută dragule, mereu am fost, dar tu știai asta deja.

Am ieșit și am închis ușa în urma mea. Pentru o secundă am realizat că avea să fie pentru ultima oară când aveam să fac asta printre multe altele, însă parcă asta mă făcea să mă simt o străină pentru lume din nou. 

Corespondență 24: Siguranță sau amăgire?

Dragul meu,

În aceste clipe singuratice, eu îmi desfășor destinul în fața timpului fără să îmi pese prea mult de cicatricile pe care le las în urmă. Pur și simplu duc o luptă cu mine însămi pornită de la o simplă întrebare: se merită să speri, să te zbați, să lupți pentru oameni? Tu mi-ai spune că da, tu ai fost și vei rămâne mereu partea mea optimistă, însă eu, în esență sunt o pesimistă convinsă și acest lucru nu mă deranjează câtuși de puțin pentru că nu vreau să înțeleg toate acele discursuri motivaționale care răsună peste tot prin mediul televizat. Eu vreau să fiu o parte a acestei lumi, dar fără să mi se impună cum să fiu sau cum să acționez. Sunt și am fost mereu un simplu om cu vise mărețe și speranțe de cele mai multe ori mai grele decât pot umerii mei duce, dar nu m-am plâns de acest lucru. Singura mea greșeală din acest punct de vedere a fost că m-am plâns de neajunsuri doar pentru că vedeam că alții au și eu nu, neștiind în sinea mea că pot descoperi în mine forța necesară să trec peste orice atât timp cât las egoismul să mă domine. Știi cum e? Închizi ochii și odată cu ei închizi și acea parte din tine care se pierde în deznădejde de fiecare dată când ești dezamăgit de către cineva drag. Cred cu tărie în magie, însă nu în cea clasică ci în acel tip de magie care te face să îți dai ochii peste cap atunci când vezi suferința celor din jur și știu că te vei încrunta la ce am spus, dar lasă-mă să-ți explic: majoritatea oamenilor din zilele noastre tânjesc după chestii materiale pentru că au fost învățați de mici că siguranța se regăsește în acest fel. Dacă ai o casă, o masă etc, ești fericit că te simți în siguranță, dar voi oameni nebuni chiar credeți că acesta este cel mai înalt grad de stabilitate pe care-l puteți accede? Aș da ochii peste cap pentru asemenea oameni.

Vorbesc de siguranță pentru că de-a lungul timpului, viața mi-a arătat care este sursa tuturor sentimentelor noastre. Din siguranță se naște tot ce simți, tot ce experimentezi. Până și frica se naște din siguranță, mai exact din lipsa ei. Noi, ca oameni ne desăvârșim și nu ne mai tratăm cu măști doar atunci când ne simțim în siguranță undeva sau alături de cineva. De aici se creează tot felul de relații interumane, pe care noi le numim în diverse feluri, însă cele pe care le admir cu adevărat sunt prieteniile. Poți găsi oriunde ai căuta definiții ale acestui tip de relație interumană, însă pe cât de ușor este să găsești acea definiție, pe atât de greu este să găsești dovada vie că acest lucru și există. Pentru mine, aceasta este relația supremă ca și ființe superioare animalelor căci din ea se pot dezvolta conexiuni ce durează o viață întreagă.

Revenind la acest tip de sentiment, aș vrea să îți descriu o situație: de multe ori mi s-a întâmplat să empatizez, fie că am vrut, fie că nu. Cu toate acestea, persoana de lângă a simțit siguranța și nu empatia. Acest lucru a dus la a mă transforma într-un bun ascultător și când am mai fost întrebată referitor la cine mă ascultă pe mine, am răspuns mereu cu zâmbetul pe buze că tu ești acela. Tu mă cunoști mai bine decât oricine, tu ai încredere absolută în mine chiar și atunci când eu eșuez la asta, tu mă ajuți să pun pe foi gândurile mele chiar și cele mai negre și tu ești acolo să mă iei în brațe noapte de noapte pentru a-mi oferi siguranța de care am nevoie, dar pe tine te pot simți și vedea doar eu pentru că, în definitiv tu ești o parte din mine. Restul habar nu au că siguranța mea e acolo unde ești tu și tu ești într-un final, singurul meu prieten care nu mă va dezamăgi vreodată orice ai face. Uite, de aceea atunci când închid ochii și las magia să mă cuprindă, când scriu și mă pierd printre cuvinte, nu mai simt nimic. Acest moment, fix acum când ascult muzică și scriu fără să gândesc prea mult ce scriu, este exact ce mi-a prescris medicul. Asta este siguranța mea și nu cred că ar putea vreodată ceva sau cineva să îmi ofere o perspectivă mai bună de atât.

Dragul meu, eu sunt un om simplu. Pot desăvârși sau pot distruge căci extremele mă atrag prea mult pentru a lăsa nuanțe de gri în urmă. Pot simți tot ce simt ceilalți sau pot alege să nu simt nimic. Pot alege să mă fac înțeleasă, dar de cele mai multe ori aleg să nu fac asta. Tot ce iubesc cu adevărat este că mă aflu într-un război contratimp cu mine însămi iar asta-mi ocupă tot apetitul de viață. Tu ești acolo când mă întreb curioasă dacă se merită să cred că în afară de tine, în lume există oameni asemeni mie. Tu mă privești cum râd, cum mi se întunecă fața, cum mă crispez și țip.... cum cedez ca apoi să mă opresc brusc, să mă ridic și să plec cu același zâmbet pe buze cu care a început totul. Tu-mi înțelegi extremitatea, îmi oferi singuranța, dar eu caut dovada vie a acelei legături ce-mi poate topi inima și mă poate ține acolo, lângă un om pentru totdeauna.  

Corespondență 23: Libertatea
Dragul meu,
M-am închis în cameră ca să îmi liniștesc gândurile căci sunt din nou în derivă. Nu știu exact cărui fapt îi datorez acest aspect tulburător al vieții mele, dar ideea este că dincolo de norii grei și stropii reci de ploaie, nu găsesc nici un soare la orizont și știu cu siguranță că astrul vieții mele nu s-a stins încă, altfel inima mea ar fi scrum deja. Cu fiecare zi care trece îmi simt spiritul mai atins de mizerabila lume în care trăiesc, de mizeriile care se târăsc alene prin fața mea și nu pot face nimic în privința asta pentru că eu sunt o simplă statuie de piatră cu suflet. Asta am eu diferit față de o statuie obișnuită, eu simt în interiorul meu fiorii reci ai ploii, emoțiile dătătoare de viață ale unei priviri plină de iubire...
Mi-au spus prin cărți oameni morți că eu sunt un animal social și că tot ce fac este în strânsă legătură cu ceilalți fie că eu văd asta sau nu. Până aici sunt de acord, dar când vine vorba de exprimarea tuturor gândurilor pentru simplul motiv că suntem obligați să conviețuim, mi se cutremură inima de scârbă. Tot ce știu și ce am învățat de mică a fost din cărțile prin care autorii au rămas nemuritori și mi-am găsit așa un scop pentru viața care mi-a fost dăruită. Nu vreau să-mi împărtășesc gândurile decât cu tine pentru că ești singurul care mă poate înțelege și trag nădejde că încă suntem ca la început, ca în prima zi când te-am simțit lângă mine, privindu-mă deși nimeni altcineva nu te vedea. Nu recunosc nici o entitate care m-ar pedepsi pentru gândurile mele pentru că atunci când scriu simt ce înseamnă libertatea, o simt curgând prin venele mele firave și energizându-mi inima șocată de prea multă falsitate la care ia parte zilnic. Simt cum mi se deschid aripile și pot să-mi iau zborul spre cerul infinit lăsând în urmă toate gândurile, regretele și greșelile. Rămân doar cu amintirile în zbor, dar zâmbesc inocent ca atunci când eram un copil ce se bucura de clipele neatinse încă de noțiunea responsabilității.
Știu că mă vei contrazice și vei zice că libertatea, asemeni timpului este o noțiune abstractă, dar vreau să știi că atunci când închid ochii și ascult notele muzicale de-ale vreunei melodii preferate, inima tresaltă, trupul se relaxează iar degetele aleargă vesele pe tastatură pentru a-ți descrie ție ce gust are libertatea. Acolo, printre cuvintele mele, îți creez o imagine complexă a ceea ce simt eu. Libertatea... un cuvânt folosit deseori cu un sens mult prea fizic, acest concept care naște fiori reci de plăcere nu ar trebui folosit de nimeni care nu înțelege că libertatea nu se compară cu nimic lumesc. Tu știi despre ce vorbesc, tu simți tot ce simt eu, tu cunoști limitele trupului meu și știi că nu voi renunța niciodată la astfel de senzații pentru că am doar această șansă la viață și nu vreau să o ratez pentru nimic în lume, fie că e vorba de vreo poziție socială, financiară sau orice ar însemna „țel” în acest secol debusolant. Eu îmi doresc să simt fiecare clipă asemeni fiecărei sorbituri dintr-o băutură, vreau să visez asemeni unui copil și să am puterea să plec atunci când nu-mi mai găsesc locul. Nu vreau o viață dictată de bani și alte necesități impuse de societate, eu vreau să îți arăt că toate acele concepte despre care ei spun că sunt abstracte sau relative, există, dar cu un preț. Trebuie să mă strângi puternic în brațe și să crezi în mine căci dincolo de nori, soare și orizont este o altă viață. Dincolo de moarte, de tristețe și durere, este o altă viață. Doar libertatea de care îți vorbesc poate să te facă să vezi asta.
Tu nu ești slab de îngeri, tu nu ai îngeri și de aia mă ai pe mine să te îndrum așa cum mă îndrumi și tu pe mine. Hai să ne eliberăm de lanțurile societății și să ne creăm propria lume din vise și nopți calde de vară!
E.V.

Din adâncul inimii mele plăpânde
Și din negrul nopții înstelate,
Am căutat cuvinte potrivite
Simple, dar însemnate...

Si-am vrut sa ți le ofer
Fără sa-mi doresc ceva înapoi
Însă,doar eu, suflet naiv
Visam pentru amândoi.

Si-a trecut timpul nepăsător,
La durerea mea lumeasca
Iar inima-mi cuprinsa de dor
A uitat sa mai iubească. ..

S-a pierdut astfel finalul fericit
Și prințul care nu a mai ajuns
Căci sufletul mult prea chinuit
Si-a căutat fericirea îndeajuns
[Pentru o viață limitata-n toate]
Și s-a aruncat, brav, în realitate.

Arhiva personala ( Amintiri în rime 12. 06. 2016)

Dragul meu,

Cred că trăiesc într-o dilemă: ori sunt în contratimp ori sunt în afara lui căci de cele mai multe ori nu simt trecerea lui prin viața mea și asta doare căci nu-mi pot crea amintiri ori poate nu reușesc eu să-mi amintesc acele amintiri...sunt asemeni unui fluture în bătaia vântului furios. Mă trezesc după viitură cu durere și lovituri pe care numai eu le văd și simt. Mereu, dar mereu sunt singură în astfel de momente căci sufăr de o boală ce mă macină pe zi ce trece: neîncrederea în oameni. Am încercat, îți jur că ăsta e adevărul, dar de fiecare dată am fost dezamăgită și m-am regăsit în cărți, apusuri calde de soare și mângâierile vreunui animăluț vagabond. Mă identific fără să vreau cu aproape orice nu este uman căci doar aici sunt acceptată așa cum sunt, aici nimeni nu vrea să mă schimbe, nimeni nu mă critică.
Citisem la un moment dat gândurile lui Nichita Stănescu despre artă și talent. Acolo mi-am găsit răspunsul la întrebarea: de ce artiștii sunt mereu răstigniți de către ordinari? Lumea care se întinde dincolo de viziunea unui om căruia nu i-a fost dăruit talentul este bogăția spirituală a unui artist, este revelația ce naște arta acestuia. Cum ar putea să înțeleagă un novice sau un dezinteresat ce face un artizan? Autorul spunea că talentul se revarsă asupra omului prin revelație și nu prin muncă, de aceea istoria ne arată că acei oameni au fost uneori copleșiți de intensitatea artei ce le străbătea mintea și corpul ducând astfel la fel de fel de finaluri nu prea fericite. Un om talentat nu este neapărat și destul de puternic să înțeleagă revelația și să o facă înțeleasă lumii întregi. Este adevărat că artistul este mijlocitorul dintre artă și om, dar nu de fiecare dată mesajul este transmis pentru a fi înțeles pe deplin. Undeva trebuie să existe un mister, altfel nu s-ar mai numi artă. Nu-i așa că e mai interesant când te intrebi ce a vrut să spună artistul prin opera sa? Ajungi să simți infinitul în toată intensitatea lui prin corpul tău și astfel găsești cuvintele potrivite să formulezi răspunsul. Arta este menită să te poarte pe culmi mărețe despre care au scris anticii și pe baza cărora au formulat adevăruri ce au fost ponegrite secole la rând urmând ca într-un final să fie acceptate ca fiind adevăruri absolute. Nu te gândi că arta este limitată, ea se regăsește în orice atât timp cât ții ochii și sufletul deschiși.
Sufletul însuși este o creație artistică a unui anonim. Cu el simțim ceea ce trupul nu poate, gândim ceea ce mintea nu e capabilă și atât timp cât sălășluiește în carcasa din carne și os, deținem nemurirea. Am putea spune că suntem un fel de semizei, fără puteri magnifice dar cu simțul artistic, acel simț care, dacă este accesat și dezvoltat, transformă omul în artist și-l așează în paginile de istorie ale omenirii ca semn de mulțumire și îi oferă numelui acestuia nemurirea printre generațiile ce vor veni. Așa cum am descoperit de când eram copil că fericirea se regăsește în lucrurile mici așa am observat că asta înseamnă mereu altceva pentru fiecare în parte. Pentru mine, fericirea se găsește în meșteșugirea cuvintelor. Eu sunt olar, sculptor, pictor al cuvintelor. Eu pot să descriu infinitul printr-un zâmbet sau printr-o poezie căci nu mi-e frică să recunosc că am simțit atingerea acestuia.
Cu toate acestea, istoria se repetă. Artiștii adevărați vor cunoaște distrugerea trupului de timp și a minții de către alții care nu înțeleg și nici nu vor să înțeleagă că sensul vieții, oricare ar fi el pentru fiecare, regăsește în mare parte arta ca fiind fericirea supremă. Omul îngust la minte crede că poate limita arta și că poate defini noțiuni abstracte asemeni fericirii, libertății, iubirii. Omul întru totul este deseori absurd iar de partea lui sunt mai mulți căci niciodată nu i-a fost ușor unui geniu să transmită ceea ce lumea a adoptat secole mai târziu. Trăiesc totuși cu speranța, care în fond este arta de a continua când totul se destramă în jurul tău, că la un moment dat oamenii vor realiza că arta nu se măsoară în bani și alte chestiuni materiale ci în plenitudinea sentimentelor oferite sufletului la momentul interacționării acestuia cu ea. Arta nu are nevoie de bani ci de înțelegere, artiștii morți nu au nevoie de bani, noi suntem datori față de ei să transmitem generațiilor viitoare mesajul lor. Nu totul se rezumă la bani căci dacă vrei să înțelegi asta, trebuie să știi că există artă și în a face bani: se numește simbioză între suflet și minte iar de la acest fenomen se pot face mult mai multe decât doar bani. După cum observi din puținele mele exemple, arta o regăsești în orice atât timp cât știi ce cauți.
Dragul meu, îți doresc din toată ființa mea să simți atingerea artei asupra vieții tale și să te bucuri de fiecare secundă care îți este oferită căci timpul este scurt și noi suntem prea mici în misterul vieții ca să-l deținem.
E.V.

Acolo unde visele se tranforma-n realitate
Și cuvintele capătă o alta însemnătate,
Acolo ti-am dăruit tot ce am eu,
Te-am lăsat în grija sufletului meu.

Printre amintiri, regrete și poate lacrimi,
Te visez, încă te simt aproape
Te caut si-l găsesc pe Nimeni
Rânjindu-mi un mare Poate...
Mă afund în abisul speranțelor deșarte
Și disper asemeni unui sinucigaș patetic.
În loc sa mă ridic, sa merg mai departe,
Eu mă așez, te plâng, mă împiedic. ..
de umbra ta, de tot de ai lăsat în urma!
M-ai lăsat în brațele timpului nemilos
Sa cunosc tăcerea și trecerea lui
Si-ai plecat crezând ca am sa mor
Pierduta-n căutarea sinelui...
Arhiva personala ( Amintiri în rime 02.07.2016)

Pagini de jurnal

O zi ca oricare alta... prea cald să pot merge pe jos jumătate de kilometru așa că iau un tramvai plin ochi și mirositor. Mă mulțumesc cu situatia asta... zâmbesc și mă gândesc că ar putea fi mai rău. Urc în viteză, compostez un bilet deja folosit(fără să-mi dau seama!) și mă sprijin de un geam.  Până aici nimic important. În căști melodia se schimbă iar eu dau volumul la maxim. Mă pocnește curiozitatea să privesc în jurul meu așa că privirea mea pornește agale în explorare: oameni de toate vârstele, obosiți, transpirați, gălăgioși. Nimic nou. Deodată mi se oprește privirea într-o parte a tramvaiului la 3 metri de mine. Pe un scaun în fața mea recunosc un chip. Aș vrea să îmi continui explorarea, dar privirea pare prinsă pe acel chip, care aparent îmi zâmbește. Nu schițez nimic pentru că mi se pare aproape imposibil ca acel om să se afle în orașul meu... rămân cu privirea ațintită pe el și îl disec în amănunte. Aceiași ochi negri blânzi, același zâmbet cald, același ten bronzat și de fapt exact totul la fel. Când am adunat în mintea mea toate aceste detalii, mi-am amintit instant că trecuse un an de când nu-l mai văzusem căci basmul dintre noi nu se terminase tocmai așa cum sunt obișnuiți copiii. Îmi mușc buzele și întorc privirea fără să schițez vreo expresie. Dintr-odată parcă vreau să merg pe jos, dar ajung în stație și cobor fără măcar să mă uit în urmă. Simt, însă, cum ochii lui mă urmăresc cu interes și privirea lui mă arde în ceafă, dar rezist și merg mai departe. Mereu  mi-am zis că orice s-ar întâmpla, niciodată nu voi reveni la un capitol anterior căci oamenii nu se schimbă niciodată și nu sunt o masochistă să sufăr inutil.
Seara decid să ies la o bere cu o tipă nu prea importantă în viața mea. Avea nevoie de sfaturi în dragoste (de parcă eu dețin adevărul suprem și succesul în dragoste!) și mă găsise pe mine dornică să ies la o gură de aer. Ajung mai repede cu 15 minute, ca de obicei. Mă așez la o masă și mi se aduce imediat un meniu. Ospătărița zâmbește stângaci deoarece nu găsește pe chipul meu nici măcar o iluzie de zâmbet ca să o ajute să se comporte mai natural. Gândesc că dacă aș sta acum să mi se facă un portret conform evului mediu, aș fi un model excepțional... la cât de puțin îmi mișc mușchii feței. Privesc mai departe prin meniu deși știu ce vreau. Îi fac un semn tipei că vreau o bere și că dispar 5 minute până la baie. Înclină capul aprobator și eu mă grăbesc să ies din încăperea aia care duhnea a fum de țigară.

După ce îmi răcoresc fața cu apă rece, revin. La început nu realizez dar pe parcurs ce înaintez spre masa mea, observ că e deja ocupată și (culmea!) nu cu tipa pe care o așteptam. Ajung la masă. Tipul din tramvai se ridică… zâmbește politicos, îmi trage scaunul și mă poftește la masă. Unde dracu mi-e capul? Iubesc sentimentul de curtare, nu mă avânt prea tare niciodată, dar îmi place să mă joc, recunosc. Mă așez și îl privesc împietrită. Aștept să spună el ceva primul. Zice:
- Bună Cezara.
Înghit în sec și răspund fără glas. Nu mă simțeam deloc bine în prezența lui. Voiam să plec. Pfff, tipa asta deja întârzia!! Încerc să-mi păstrez calmul și schițez un zâmbet strâmb. El începe a râde. Se amuză bine apoi spune:
- Mi-a fost dor de tine...
- Mda.. aproape te cred. Nu e ca și cum ai fi fost plecat în celălalt colț al lumii și tehnologia nu ar fi fost încă inventată!
Mi-am dat seama imediat de răutatea cuvintelor mele și am rectificat atât cât am putut:
- Îmi cer scuze. Pur și simplu îmi este greu să cred că ți-ar fi fost vreo clipă dor de mine. E simplu. Ochii care nu se văd se uită... înțelegi?
Chiar și după cele spuse, chipul lui a păstrat aceeași tentă de blândețe, exagerată din punctul meu de vedere, și mi-a replicat:
- Nu există motiv să mă scuz și nici să mint. Îți spun ce gândesc și vreau să avem o discuție ca între adulți. Atât.
- Ce ai vrea să discutăm? Ți se pare că aș mai avea ceva de spus?
Tonul meu era rece. Nimic nu îi inspira vreo urmă de curiozitate sau bunătate față de el. Îmi imaginam că vrea să își ceară iertare pentru modul în care m-a părăsit și pentru scuza penibilă pe care o folosise la acel moment. Dacă era așa cum mă gândeam eu, nici în ruptul capului nu aveam de gând să îi ofer satisfacție deoarece mi se pare corect să simtă și el măcar 10% din cât am simțit eu când am rămas în aer, dependentă de un motiv real să mă detașez de el. Brusc am observat să îmi transpiră mâinile și mi le izbesc ușor de genunchi. Nu mai aveam răbdare. Nu voiam să îmi zică nimic. M-am uitat subtil la ceasul de pe peretele barului și am realizat stupefiată că tipa întârziase deja jumătate de oră(mă gândeam că ar fi fost mult mai mult!)
El mă privea fără să spună nimic. Întrebarea mea îl pusese pe gânduri și nu știa ce să mai zică probabil. Mă înșelasem. Zâmbi ușor la un moment dat și se apucă să îmi spună câte în lună și în stele. Nu mă puteam concentra la ce vorbea el. Îl vedeam cum gesticulează și își mișcă buzele din ce în ce mai tare, dar tot ce îmi trecea prin cap erau momentele în care el își folosea buzele pentru alte activități mai incitante. În mintea mea se derula o fostă relație, un eșec total în urma căruia mi-a plâns sufletul. Mă chinuiam degeaba așa că l-am întrerupt brusc:
- De ce ești aici? Mă urmărești cumva?
Mă privi uimit. Uimire adevărată, nimic falsificat în privirea lui. Începe a râde apoi continuă:
- Cum îți spuneam, nu te pot uita. A fost o întâmplare să te revăd în tramvai. Nu am venit în orașul ăsta intenționat să vorbim, dar dacă tot sunt aici, de ce să nu o fac și pe asta?
- Nu mă poți uita pentru că ai remușcări? Ăsta da motiv plauzibil.
M-am ridicat să plec. Nici nu mă atinsesem de bere căci îmi trecuse tot cheful. Brusc m-a prins de mână și am simțit cum sângele îi fierbea în tot corpul. Toată blândețea dispăruse de pe chipul lui simpatic. Parcă înnebunise deodată. Ochii mă priveau iar buzele se mișcau încet ca într-un dans în timp ce le mușca. Mâna lui mă strângea din ce în ce mai tare iar eu așteptam curioasă cuvintele lui.
- Nu pleca încă.  Nu vreau să te supăr. Uite, îmi pare rău pentru ce a fost, dar nu pot schimba trecutul și îmi este peste puteri să te fac să mă ierți, din câte văd. Oricât de tare m-ai urî, cred că o discuție nu ți-ar dăuna atât de tare!
Tonul vocii creștea odată cu părerile lui de rău. Mi-am dat seama că se enervase destul de tare. Bun, mi-am zis. Mi-am tras mâna din strânsoarea lui și am luat o atitudine defensivă. Nu exista nici un motiv pentru care eu eram nevoită să-i ascult confesiunile.
- Dragule, ai avut destul timp să îți ceri scuze. A trecut un an. Am și eu limitele mele, dar mai ales deminitate. Nu mă interesează că nu poți dormi tu noaptea din vina a ceea ce ai făcut. Eu am trecut peste. Pentru mine ai fost o lecție de viață, nicidecum prințul din poveste. Să ai o viață frumoasă!
L-am lăsat să mă privească plecând. Zâmbeam satisfăcută. Asta era discuția la care visam eu de un an. Se întâmplase. Viața mea oricum continua, dar acum aveam un motiv în plus să zâmbesc.

Cu privirea apasatoare si rece
Privesti apusul si taci...
Ma apropii apoi ma indepartezi.
Exact ca intr-un basm timpul trece
Iar tu nu te mai intorci.


As sapa transee de razboi
Sa nu te mai vad vreodata
Dar totul e in zadar caci noi
Ne revedem in vis de fiecare data...


Cu amintiri prea vechi si atingeri deja uitate
Ai cladit in mine un palat de venin,
Mi-ai patat sufletul de pacate
Si mi-ai umplut inima de chin!


Ma lupt cu tacerea ta absurda
Printre priviri si intrebari fara raspuns
Cand in fiinta mea iubirea abunda
Si-mi dau seama ca nu ai luptat indeajuns.


Imi destainui gandurile si dorintele
Seara de seara, infinitului necunoscut
Si prefer sa te pastrez ca pe-o amintire placuta
Decat sa incerc sa te uit.


Desi adevarul imi este cunoscut,
Niciodata nu te voi instiinta.
Ramai in abisul tau distrus
Dependenta de atentia altora!

Umbre pasagere partea I

Când priviri grele apasă peste mine

și-n inimă șuvoaie curg neîncetat,

Mă-ntorc de fiecare dată, ceva mă ține

Aici, lângă sufletul tău m-așez și tac.

și aspir prea sus, visez prea mult

cu sufletul meu închisoare

asemeni limba unui mut...

stingher bătătoresc un vechi trecut.

Adâncă e prăpastia speranței mele,

Înconjurată de fiare ce o păzesc degeaba...

Eu m-am pierdut demult printre cuvinte grele

Uitată în veșnicie, cărându-mi în spinare soarta.

și mă întoc mereu deși în lanțuri nu-s

cu o privire vinovată îngân cuvinte dulci

tu mă aștepți de fiecare dată, seara la apus

și îmi vorbești în șoaptă:

„de astă dată n-am să te mai las să te duci”.

Strânge-mă-n brațe!

Privește-mă!fără sfială dăruiește-mi-te

Cu gândurile și păcatele tale, toate.

Eu îți voi cuprinde sufletul și vom pleca departe

Unde toate astea nu vor mai avea nici o însemnătate.

Ia-mă de mână! cu grijă să-mi atingi inima

Și alunecă-n visul meu asemeni unei dorințe vechi

Căci dimineața tu ești răsăritul, lumina mea,

Umbra și întunericul ce noaptea-mi ține priveghi.

Strânge-mă-n brațe! și lasă tăcerea să ne copleșească,

Lumea să se micșoreze, să dispară-n veșnicie

Iar eu îți voi dărui trupul meu muritor, liniștea sufletească

Amintirile, păcatele și tot viitorul ce va să vie!

Sărută-mă! ca și când ar fi ultima dată

Lasă-mi spiritul să străbată timpul vieții tale

Ș-am să cutreier alături de tine o lume toată

Până pământul ne va acoperi... iar deasupra noastră

Copacii își vor răsfira petale.

Acoperă-mi trupul! cu al tău, cu ale tale mângâieri

și nu-mi da drumul în veci, căci timpul ne va exila

Va uita de noi și vom dăinui în afara lui printre amintiri

Când aici nimeni și nimic nu va mai exista.

Păstrează-mă-n inima ta! și povestea noastră-n gând

Pe buze sărutul meu firav, încălzit de-a ta privire

Căci ce simt pentru tine nu va muri nicicând

Pentru că asta e adevărata iubire!

A trăi în frica timpului... (fragment)

În mintea mea totul se mișcă cu încetinitorul, comprim zile și lungesc secunde fără să simt vreun regret pentru toate acele momente pe care mi-aș fi dorit cândva să nu le fi trăit în veci! Închid ochii și simt cum fiecare celulă în parte din trupul meu respiră aerul rece al iernii, cum picăturile de apă se preling ușor pe obrajii mei fierbinți... e o magie aparte, un fel de basm modern. Mă pierd ușor prin timp și prefer să spun că el își răsfiră momentele prin memoria mea decât să cred asemeni celor din jurul meu că trupul meu descinde dintr-o secundă și se delasă pe tot parcursul vieții timpului prin care trece fie că acesta(trupul) își dorește sau nu.

Unde s-a născut această legendă și cum am putut ajunge atât de ignoranți încât să credem că orice am face mai întâi de toate trebuie să avem acordul timpului pentru aceasta? Zilnic și oriunde mi-aș perinda existența nu contenesc cuvintele să se spargă de urechile mele... șoaptele ce îmi strâng buzele și mă fac să mă crispez: nu este încă timpul! Tu omule nebun, de unde știi tu când e timpul potrivit pentru orice? Nu suntem în stare să descifrăm marile mistere ale vieții, darăminte sistemul temporal în care ne presupunem fără să fim siguri totuși că ne depănăm viața. Un paradox mai amuzant pe lumea asta nici că aș putea găsi.  

Dacă există un mister al vieții ce mi se pare ușor de diseminat și de înțeles, acesta este chiar timpul și trecerea sa. Orice și oricum vei face în viața ta, secundele se vor scurge lăsând în urmă amintiri și regrete deopotrivă, zâmbete și imagini pe care mintea le va selecta pentru a le păstra peste ani. Nu este nimic mai concret decât ciclul vieții și felul în care fiecare pas ne conduce spre moarte, dar dacă măsurăm cu grijă fiecare zi din viața noastră care trece lin și uneori insesizabil, am putea să ne dăm seama că nimic nu este planificat și nimic de fapt nu își are un loc anume în timp. Suntem oameni și ne lăsăm conduși de instinct, de deducții logice și de inducții. Nu știm sigur că ceea ce gândim va avea rezultatul final pe care creierul îl produce sub formă de idee. De aceea, tot ce putem face este să lăsăm frâu liber singurei părți a existenței noastre ce nu are nevoie de timp pentru a se manifesta: spiritul. El descinde din veșnicie și se afundă în latura sentimentală a trupului. Acolo unde privirile capătă sens, atingerile devin năucitoare și se naște o dorință aprinsă numită de cele mai multe ori  iubire, acolo e locul unde timpul nu are ce căuta. De fapt, el nici nu se atinge de domeniul senzorial al spiritului, oamenii sunt cei care complică datele problemei și îl silesc să facă parte dintr-o poveste ce ulterior se va transforma în dramă.

          Dacă dorești ceva, fă în așa fel încât să obții, dacă vrei să auzi vocea cuiva, sună, dacă vrei să vezi pe cineva, întâlnește-te etc. soluția e atât de simplă că nici nu necesită prea multă bătaie de cap! Timpul nu are ce căuta în dorințele tale intriseci. Atunci când sufletul simte și singurul mod de a te exprima sunt cuvintele, lasă-te purtat de val și nu te mai gândi la timp. El are deja altele pe cap!

Între cer și pământ

Câte clipe, câte nopți! Toate au trecut prea repede

Lăsând în urmă amintiri îmbibate-n insomnii,

Gânduri ce nu și-au găsit rațiunea de-a trăi

Și un  suflet scriind cuvinte reci, dar vii.

În negura infinită a trecutului nemilos

M-au părăsit muzele și oamenii toți

Și-am alunecat asemeni unui suflet păcătos

Dintr-un car stelar, într-un abis plin de morți.

Mi-am întors propriul destin contra mea

De dragul unor ochi calzi și zâmbete umane.

Am renunțat la nemurire fără să clipesc

Lăsând în urma mea să curgă râuri de păcate...

Toate pentru tine, chip de lut muritor și slut!

Dar cine-ar fi crezut că inima-mi va arde

Și se va stinge în fața ochilor tăi, acum reci

Căci om așa cum ești, tu știi că nu se cade

Să amăgești un suflet ce printre stele dăinuiește-n veci.

Eu nu am vrut să știu, am orbit și am renăscut

În gândurile tale, o oră de iubire nemurirea mi-a luat.

Acum sunt praf și pulbere, un suflu de vânt uscat

O sărutare dulce în fiecare seară pe chipul tău

Ce cândva l-am adorat!

Lipsiți de viață

Cu inima năucită şi sufletul făcut fărâme
Mai privesc o dată spre ce a fost
Mă gândesc cu amar că acolo va rămâne
Un ideal ce acum îmi este anost.

Ochii mei te cheamă, trupul tânjeşte după tine
Am rămas blocată în timp şi spațiu
Căci văd bucăți rupându-se din mine
Dar parcă aş vrea să adorm, şă nu mai ştiu.

Dintotdeauna am iubit o iluzie frumoasă
Ş-am sperat că o voi transforma în realitate
Dar soarta ne-a fost mereu nefastă
Iar acum tot ce a fost, e lăsat deoparte.

Gânduri, amintiri, nopți mult prea reci
Toate se adună-n mintea mea zăpăcită
Îmi imaginez cu groază că e imposibil să mai treci
De perdelele grele ale inimii mele, acum răcită.

Eşti un tablou, o operă de artă a vieții mele,
Îmi încununezi trecutul cu veselie şi speranță
Dar, bunul meu domn, totul a trecut odată cu secundele
Şi-am rămas două trupuri vii, lipsite de viață.

Bătrânețea neputincioasă și moartea iminentă

Ideea bătrîneții neputicioase și a morții iminente transformă și cel mai dibaci mincinos într-un adept al adevărului căci tot ce contează în final și mintea acceptă cu ușurință este definirea realismului vieții.

Am ajuns la această idee urmărind progresiv evoluția vieții lui Sigmund Freud. Acesta este arătat lumii cu adevărata sa față în cartea lui Michel Onfray, Amurgul unui idol-Freud. Finalul lui Freud este reprezentat de o ultimă declarație a sa ce ia în considerare psihanaliza ca știință ce nu poate rezolva problemele oamenilor din simplul fapt că toate experimentele sale se bazează pe o tehnologie prea puțin evoluată la vremea aceea a anului 1938-39. El încearcă să scoată acestă nouă știință din sfera unei dezamăgiri și lasă impresia vagă că ea ar putea funcționa până la un anumit punct. Deși ascuns după cuvinte mari ce nu au rolul neapărat de a semnifica ceva, Freud se vede învins și vrea să moară fără nici o urmă de regret.

Bătrânețea și moartea sunt ultimele două etape din viața oamenilor și pe care orice tânăr și le-ar dori, însă după o viață chinuită de aproximativ 30-40 de ani, mai există înăuntrul său același zel și aceeași dorință? Cu cât înaintează în ani, omul realizează că toate mecanismele sale slăbesc și încetinesc ritmul său obișnuit. Nimic nu este întâmplător. Cu toții știm ce ne așteaptă și totuși când ni se întâmplă, rămânem stupefiați. Unde ar fi logica?

Deși viața s-ar spune că nu a fost făcută să fie mereu amuzantă, ea oferă anumite clipe ce te fac să îți descrețești fruntea și să râzi copios. De bătrânețe ne temem cu toții, fie că o recunoaștem, fie că nu, însă finalul este cel ce contează în acele ultime clipe. Nu există nici o tentă religioasă în a dori să scapi de toată povara pe care ai cărat-o o viață și să mori împăcat. Fiecare om în parte are conștiința care îl umple de remușcări iar asta este adevărata credință. Acolo se ascunde zeul fiecăruia căci încrederea în sine ca și cale religioasă este de departe cea mai pliabilă și folositoare religie. Pe patul de moarte un om va spune mereu ce gândește, fi el ateu sau creștin, evreu sau musulman. Finalul deja nu mai ține de religie ci de împlinirea conștiinței cu realismul vieții ce se scurge. Moartea nu este decât un prilej ca tu omule să fii sincer, atât de sincer cum nu ai mai fost vreodată! Atunci nici un gând și nici măcar o privire nu vor fi ascunse sau dedublate de sens căci nu mai există un motiv real.

Departe de timp

Unde ai dispărut iluzie tomnatică

și ce-ai făcut cu sufletul meu precar?

Căci trec anii căutând în van

O clipă de liniște măcar...

Și cum ai ascuns gândurile mele fericite

Cu seri târzii de iarnă rece?

Că eu acum mă caut prin clipele trecute

Dar nu mă regăsesc... timpul încet mă irosește.

Nu sunt zile îndeajuns cât să regăsesc în mine

Un moment din copilărie când să fi trăit

Intens și cu viteza a sute de amintiri

O viață-ntreagă într-un minut p-un pas greșit.

Căci eu, temerară, tânjesc de secole încoace

În spatele cuvintelor vechi și mărețe

Să găsesc un sens al meu sau cum se face

Că-mi lipsește dintotdeauna și cel mai mic strop de inspirație...

Și caut încontinuu ca un nebun ce nu înțelege

Un declin normal al timpului, o epocă ce trece

Deoarece în mintea mea, când stau de veghe

Între mine și oameni prăpastia se adâncește.

Rămân doar eu cu spiritul meu abătut

și tristă-i spun cu glasul mut

Să nu mă uite, să nu mă abandoneze în veci

Că altfel aș muri încet, chinuită de cuvinte seci

Și oameni mult prea simpli ca să creadă

Că vieții mele nu-i sunt pradă.

Iubește-mă tu, umbra spiritului meu

Și adăpostește-mă cât mai departe

Unde să exist, să înțeleg doar eu

Fără să-mi pese de-ale mele păcate.

Corespondență 14: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

07.09.2014

Dragul meu,

Acum, azi trecutul pare departe de parcă ar trebui să traversez mii de ani și distanțe inimaginabile pentru a retrăi o amintire... nopțile lungi pierdute-n gânduri vagi și întrebări fără sens poate, ele toate nu ar putea spune povestea vieții mele în acest moment căci ele, parte din mine, au uitat asemeni mie, de unde vin și cum am ajuns în acest punct. Cum aș putea să îmi imaginez un viitor din nimic? Amintirile sunt baza clasică a unui om, fundamentul pentru noile cunoștințe și biblia minților luminate ce nu vor să mai repete același greșeli. Dar cine suntem noi să nu greșim și mai ales să nu repetăm ceea ce am greșit? Lumea, naivă de fire, crede într-o viață ce tinde să îndeplinească un curs recticliniu uneori dar de fiecare dată și fără excepții, mereu înainte. A înainta mereu înseamnă a acumula încontinuu bagaje pe care la un moment dat nu le vei mai putea căra după tine și vei fi obligat să le lași deoparte. Acelea sunt amintirile de tot felul, clipele din care tu ca om ți-ai creat un trecut, riduri și fire de păr alb. Dacă lași în urmă toate acestea și mereu îți dorești ceva nou, crezi tu că vei descoperi nemurirea sau că nicicând nu vei îmbătrâni?                            

Amintirile nu pot fi lăsate de izbeliște sau cărate peste tot cu noi, dar la ele se poate reveni oricând este nevoie. Sunt ca niște bătrânei la spital. Nu cer nimic, doar se așteaptă vizitate.  

Eu sunt o visătoare, una înrăită chiar, dar așa ceva depășește limita oricărui vis și tinde spre nebunie, care la rândul ei își odihnește picioarele grele într-un pat vechi și plini de pureci al vreunui ospiciu îngropat în munți sau și mai rău, în mijlocul orașului... acolo unde toți trec pe lângă tine, dar nimeni nu te vede, toți te aud, dar nimeni nu te ascultă. Viața nu este despre bani deși toți ne zbatem să facem cât mai mulți, nici despre distracții până ne cedează trupul... viața înseamnă o continuă pendulare între trecut și viitor cu o ușoară staționare în prezent. Viața înseamnă balans și echilibru asemeni unei clepsidre ce pierde ușor ușor din nisip pentru a-l regăsi mereu de cealaltă parte când este întoarsă invers. Cum altfel te poți numi om dacă refuzi minții tale amintirile rele și inimii simțămintele ce te-au ținut de veghe nopți întregi? Viața este amintiri, tinerețea le creează și le conservă în favoarea ultimilor ani de viață când sufletul poate rămâne tânăr, dar trupul istovit doar zvâcnește la chemarea lui. Nemurirea, asemeni tinereții, este un vis ce dă naștere tuturor celoralte în favoarea acceptării momentelor mai grele prin care trecem. Undeva prin imensa istorie a religiilor se spune că dacă ne-am gândi în fiecare moment la moarte, am fi mai puțin păcătoși. Nu zău! Păi dacă îmi imaginez numai pentru câteva secunde moartea, mi se întristează și cel mai fericit gând din mintea mea și deja știu că așa ceva este inevitabil deci îmi piere pofta de viață. Nu mă omoară moartea cum mă omor eu singură... plăcerea vieții constă în ignorarea pe cât posibil a morții și trăirea momentelor așa cum sunt ele să se întâmple. Nu este firesc să grăbim lucrurile când ele oricum vor veni dacă așa trebuie. Cine sunt eu să mă opun unui viitor pe care nu-l pot manevra încă și poate la care nu visez deja?

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte: basmul clasic, imaginea alegorică a unui vis mistic și adânc inhibat în sufletul fiecăruia, dar care luat  în doze mari duce la crearea unei realități alternative ce deja nu mai ține de nimic lumesc ci numai întreține un corp golit de umanitate și spiritualitate. Nu există nici un farmec în a dori ceva ce ești conștient că nu vei avea niciodată. Asta e o chemare subtilă a morții căci mintea nu mai găsește motive pentru care trupul ar mai trebui să respire și sufletul să existe. Este drept, nu dețin puterea necesară să îndrăznesc a-mi imagina infinitul, însă zilnic desenez în mintea mea câte o bucățică din lumea în care aș dori să trăiesc, din infinitul la care aspir, eu păcătoasa de mine! Cu toate acestea, un pahar de apă rece mă aduce la realitate și plec la muncă, unde îmi indeplinesc rolul în societate și câștig banii de pe care îmi întrețin existența. Nu este nici o rușine în asta, doar că atunci când crezi că poți atinge cerul și vezi că ai lanțuri grele la picioare, în sinea ta frustrarea, mânia și orice alt sentiment de răzvrătire ai fi avut până atunci, este înlocuit de dorința unui eșec. Vrei să eșuezi ca om doar să fii sigur că nicidecum nu te-ai putea descurca ca zeu.- Omul nu se lasă bătut pur și simplu. El creează iluzii și scopuri mult prea înalte pentru momentul în care trăiește și de aceea ajunge să creadă că este inutil. Nu este nimic rău în a visa cât mai sus, doar că visele trebuiesc strunite să se ajusteze pe prezent căci nu este nici un alt moment mai stabil ca acesta. Experiența trecutului te învață, sentimentul prezentului te învăluie și dorința spre viitor te ține în luptă!-

Tinerețe fără bătrânețe... acest veșnic concept! Noi ca oameni deținem o imensitate de amintiri și momente prețioase ce nu vor îmbătrâni niciodată. Tot ce facem și spunem, aceste lucruri vor trăi veșnic în și prin noi. Oricum s-ar învârti Pământul sau lumea și oricât de multe nenorociri se vor întâmpla, noi mereu vom ocupa un loc special în amintirea cuiva. Amintirile ne țin tineri și veșnici.

Viață fără de moarte... nu există om care să nu se teamă de moarte. Pornim de la tineri și până la cei ce și-au cumpărat sicriu de peste 10 ani și care putrezește bine în pod. Moartea nu trebuie să fie atât de înspăimântătoare căci oricum noi nu avem puterea de a o învinge însă putem ca atunci când ne întâmpină, să fim siguri că nu am trăit degeaba și că măcar puțin din tot ce ne-am dorit am adus la viață. Spiritual vorbind, sufletul e mereu tânăr și nemuritor căci el acumulează energii pe care uneori nici nu le știm a defini, dar care brusc fac viață să capete un nou sens.                                     

Din punct de vedere fizic, trupul deține cheia fericirilor umane, a plăcerilor deseori interzise în istorie. Este carcasa care dă față-n față cu viața și încearcă să o muleze după propria-i voință.  El îndură toate nenorocirile de aceea e și normal să se degradeze și să ajungă hrana viermilor lăsând în urmă un suflet la fel de tânăr dar plin de amintiri. Fizic, descendenții oamenilor sunt dovada vie că nemurirea există iar spiritual pentru cei care nu vor sau nu pot face copii, sufletul este mărturia unei tranziții dinspre lumesc spre spiritual cauzată de o degradare totală a unei carcase ce nu mai putea îndura și căra după ea un trecut, o viață ce acumulase destulă experiență și destule amintiri. Nu putem contesta și nici nu avem puterea de a spune că nouă, tuturor oamenilor ni se cuvin anii bătrâneților căci nu fiecare are aceeași putere de acumulare spirituală a amintirilor și aceeași rezistență la impactul dintre trup și viață. Fiecare moare atunci când finalul îi este menit, fie el provocat de cineva sau ceva. Nu există în viață ce-ar fi fost dacă  pentru că așa cum dăm naștere unor vise imposibile și nu ne controlăm imaginația, așa ea poate juca feste de cele mai multe ori și astfel oamenii negândind clar pe moment, trag concluzii pripite.

          Viața nu ne-a fost dată ca să o interpretăm ci ca să îi dăm un scop după care să o trăim. Amintirile ne sunt cea mai de preț comoară căci ea încape în mintea și inima unui om indiferent de mărimea ei și de bilanțul bine/rău. Totul într-un final duce la amintiri și echilibru. Lasă-ți mintea liberă și visează cu pași mici, bucură-te de fiecare moment care te face să simți fericire, caută în tine puterea să depășești greul căci îl vei găsi. Echilibrează-ți sufletul și mintea așa cum te pricepi mai bine căci altul să te cunoască mai bine ca tine nu va exista niciodată. Suntem empatici, dar nu putem simți întru totul o altă persoană... universal valabil: existăm o singură dată în acest corp, cu acest suflet, cu aceste gânduri și vise. Nu ne rămâne altceva decât să creăm amintiri, să facem greșeli ori de câte ori suntem prea naivi și să lăsăm deoparte ideea morții. Ea oricum va veni, fie că o chemăm gândindu-ne la ea, fie că nu. Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte este formula clasică a unei vieți echilibrate, a unui trup care a făcut de toate și a unui suflet care a simțit fiecare sentiment din plin lăsând în urmă amintiri de toate felurile. 

Chip de lut

Pe urme reci de nisip cristalin

Îmi pierd adesea gîndurile-n amintiri..

Aștept și retrăiesc acel dulce chin

Ce-mi întoarce sufletul împotriva firii.

Cu ce drept aș putea să mă tot întorc

Unde durerea lumească-mi este stăpână?

Cum de vreau mereu să refac

O povestea transformată-n țărână?

Trăiesc în afara unui timp deja pierdut

Dar mă aventurez în el de fiecare dată

Când mă întreb cum am putut

Să mă încred într-un simplu chip de lut!

Timpul va trece, blajin și iertător

Iar eu voi îngropa aceste versuri în inima mea

Căci oricât mi-aș dori să fiu un suflet iubitor,

Amintirile nu se vor îndura a mă lăsa.

Trăi-voi prin tablouri ce nu vor fi uitate niciodată

și mă voi hrăni cu sufletu-mi sărac

Iar valurile și marea mă vor privi cum tac

Ștergând definitiv această fantezie toată!

Trecător în timp..

Pășesc peste cuvinte cu privirea

Asemeni unui zbor de cocori,

Trece ușor și viața peste mine

Cântându-mi dulce: Ai să mori.

N-ș vrea să dispar asemeni unui om,

Un zeu cât de micuț aș vrea să reprezint,

Dar plictisul și drama socială

Îmi apropie gândul de un final morbid.

Arunc privirea spre o ultimă fantezie,

În care îmblânzesc cuvinte în veci nemuritoare

Căci eu mă voi pierde asemeni unui fir de praf,

Dar sufletu-mi va exista prin ale mele gânduri

Într-un infinit de secole viitoare.

Cheia fericirii dincolo de perdelele unui teatru uman

„Durerea nu este socotită ca obiecție împotriva vieții: dacă nu mai ai de unde        să-mi dai fericire, mai ai încă durerea-ți„ Friedrich Nietzsche

Se spune adesea că oamenii vor să iubească, dar le este frică să nu sufere sau că toată lumea vrea să ajungă în rai dar nimeni nu-și dorește să moară...suntem într-adevăr niște ignoranți forțați să creadă în basme și fantezii ce nu vor avea loc niciodată. Pluritatea sentimentelor ce îi încearcă pe oameni zilnic este adânc scufundată în durere și gândurile ce le nasc fără vrere ascund undeva în esența lor o urmă de tristețe. Deși totul e vag, durerea este esența pură a unui om așa cum egoismul îi înobilează sufletul. În serile târzii când mă pierd printre cuvinte și închid ochii alene, visez la orizonturi vii, pline de glorie, dar când mă trezesc în același context umil îmi dau seama că deși am gustul amar al tristeții în amintiri, pentru o clipă am gustat fericirea, am visat la ea și     m-am simțit zeiță.

Dacă este un lucru ce poate oferi omului ideea fricii de moarte, aceea clar e durerea, acea vagă senzație de suferință în urma unei dezamăgiri ce inevitabil va avea loc din vina altor oameni. Cu toții și împrejur și oriunde te-ai uita vei vedea că lumea este însetată de afecțiune și atenție dar frica îi ține în cușcă, lasă mintea să lâncezească și inima să se înăsprească. Paradoxal oamenii parcă trăiesc doar pentru a visa și nimic mai mult... dar dacă visele nu tind spre realitate, ele nu sunt atunci decât niște păcate capitale făcute împotriva propriei minți, chinuind-o cu iluzii despre fericire și adormind-o când și când cu gustul vreunei suferințe trecătoare.

Îmi imaginam un scenariu citind acel citat redat mai sus... mi se pare atât de ireal în zilele noastre pentru un om să fie atât de atașat de cineva încât să nu îi pese dacă persoana dragă îi oferă fericire sau durere atât timp cât el încă se mai află în atenția ei. și dacă stai mai bine și te gândești, durerea nu este altceva decât substratul fericirii pentru că dacă nu ai experimenta și latura mai nefavorabilă a vieții, cum ai putea spune că îi cunoști opusul, că ai descoperit fericirea? Astfel, un om ce dorește atât fericirea cât și durerea cuiva, este pregătit să primească esența unei întregi experiențe de viață cu un substrat de durere, unul ce nu va dispărea niciodată căci ea este temelia construirii unei personalități, dar peste care se poate reconstrui mereu și remodela fericirea. Noi căutăm dintodeauna fericirea, scriem și citim cărți despre asta, crezând în naivitatea noastră că acolo se va găsi răspunsul....                                                                                                                        M-a oprit un bătrânel într-o zi când ieșeam de la muncă și m-a întrebat de ce sunt mereu așa de zâmbitoare. Nu am avut cuvinte, pur și simplu am zâmbit iar el a continuat spunând că probabil am descoperit cheia fericirii. M-a pus adânc pe gânduri chestia asta. Nu m-am gândit niciodată că dacă sunt o persoană jovială, lumea va vedea în asta o personalitate puternică și fericită... apoi am înțeles de ce fericirea este așa de greu de găsit pentru fiecare în parte. Ea este unică, bineînțeles că lucrurile care mă fac pe mine fericită nu se aplică în mod indubitabil tuturor. Eu mă bucur de chestii mărunte și îmi manifest bucuria în principal cu mine apoi o exteriorizez. Altcineva ar putea lua astfel de comportament drept unul teatral, o minciună sfruntată...  totul depinde de personalitate și de cum se mulează ea pe celelalte din jurul ei.

Fericirea, durerea, iubirea, suferința... toate acestea înseamnă viață, trăiri intense și amintiri prețioase. Cei ce fug de astfel de experiențe vor muri crezând că viața lor a fost un vis ce s-a evaporat odată cu venirea dimineții și astfel vor fi respirat aerul degeaba lăsând în urmă doar frustrări și îndoieli. 

Corespondență 13: Din atașament față de timp...

Dragul meu,

Deseori mă pierd în polemici și teme filosofale, lăsând viața să treacă pe lângă mine fără ca măcar să realizez că secundele ce se scurg asemeni unui vis tomnatic, nu se vor mai întoarce niciodată. Ce nedreptate! Unde vă duceți voi minunatelor, luând cu voi aerul meu și lăsând în loc amintiri cuprinse-n filele creierului meu? Încerc din răsputeri să îmi retrăiesc unele amintiri ce îmi sunt legate de suflet și cu greu pot desluși că nu m-am oprit nicicând în loc. Acolo, pe fotoliu, unde lăsasem timpul să se odihnească din nebuneasca lui cursă era demult o umbră a unei pete de praf ce nu mai putea fi curățață. Muzica se audea pe fundal, seara se lasase răcoroasă  iar eu priveam cu ochi triști spre întunericul ce va acoperi corpul meu în curând... nu pot evita această călătorie și nu o pot prelungi căci timpul nu îmi este și nici nu mi-a fost vreodată prieten. El a stat lângă mine mereu și mi-a ascultat toate șoaptele și țipetele, însă nu a intervenit nicicând ci doar a privit și a mers mai departe, asemeni multor oameni din zilele noastre. Nu pot a-i cere ajutorul pentru că el nu concepe existența unor ființe în afara lui. Timpul și doar timpul este stăpânul suprem al trupului unui om așa cum este conștiința pentru suflet. Ne naștem cu proprii demoni și proprii stăpâni divini. Uneori se iau de mâini și dansează frenetic în visele mele, uneori mă simt ca între ciocan și nicovală, dar de cele mai multe ori, ei toți se înclină în fața timpului meu, al clepsidrei de sticlă care nu contenește a opri scurgerea vieții mele. Ea este vestitoarea împlinirii mele: Cândva, în timpul copilăriei mele, priveam veselă spre cer. Totul era mirific. Un câmp plin de spice și vara caldă ce înconjura tabloul îmi făceau ochii să ardă vii asemeni unei flăcări în noapte. Alergam printre spice fără să-mi pese că mă voi zgâria și voi sângera, cântam fericită și fugăream fluturi colorați. Nu aveam griji, nu cunoșteam nimic în afară de minunea ce tocmai o experimentam. Eram un copil, dețineam fără să știu, cheia fericirii. Ea era timpul copilăriei mele. Doar acolo și doar atunci am putut gusta fericirea pentru care sunt azi un suflet pierdut în rutina unui timp ce mă va duce încet dar sigur spre moarte.

Gândurile nu-și aveau loc în momentul fericirii mele, eram doar eu și timpul, ținându-ne de mână și râzând ca doi nebuni. Nu cunoșteam noțiunea lui, dar nu îmi era frică de el, nu știam de-atunci că eu mă pot pierde pentru totdeauna în el și că nu voi mai cunoaște în veci cale de întoarcere. Nu știam că bătrânețea va acoperi sufletul meu și asemeni unui cocoșat, mă voi târî pe pământ așteptând o pală de vânt mai puternică să mă arunce la pământ și să-mi ia ultima suflare...

Eu nu știam acestea... eu eram uitată de lume în fericirea mea și nu vedeam cum întunericul acoperă cerul de-un albastru minunat iar pașii mă îndreaptă spre o pădure de la marginea satului unde mă născusem și locuisem până atunci. Peisajul mă fermecase întru totul. Parcă tot ce fusese până atunci, toate amintirile dispăruseră odată cu lumina zilei iar eu urmăream înnebunită pașii timpului meu ce se auzeau tot mai încet prin iarba mare și umedă de la marginea pădurii. Pășesc curajoasă și nu încetez să zâmbesc pueril. E un basm frumos împrejurul meu iar eu sunt acel personaj principal fără de care nimic nu ar mai avea rost. Credința asta e ceea ce mă ține în viață, mă duce mai departe și mă ferește de frică. Totul era perfect până când frigul mă cuprinse. Am căutat rapid cu privirea un adăpost și am găsit un copac aplecat de vremi sub care am ațipit. Nici nu știu cât timp a trecut în jurul meu căci deschizându-mi ochii, am văzut lângă mine un pui de pasăre zbătându-se frenetic. M-am speriat și am scos un sunet ascuțit. Frica sau frigul mi-au înghețat oasele. Priveam fără să clipesc cum acea vietate se chinuie. Își chema mama...iar eu stăteam acolo și nu făceam nimic. M-a cuprins un sentiment ciudat și brusc am simțit lipsa fericirii. De ce a căzut din cuib? De ce tocmai el și nu un altul și de ce acum când încă nu știa ce e viața?

Era mai simplu decât îmi închipuiam. Tot ciclul unei vieți se desfășura în fața mea iar eu nu puteam pricepe nimic. De vină era vârsta pesemne...

Am amorțit de frig privind acolo cum pasărea mamă își jelea puiul și îmi inchipuiam că în locul lui eram eu, dar nu puteam empatiza mai mult de atât. Simțeam toată acea durere nespusă și totuși mă puteam detașa foarte ușor de acea piesă de teatru ce mi-o arăta timpul copilăriei mele. Eram atât de neajutorată și pe atât de neștiutoare, îngâmfată și ignorantă încât credeam că tot ce văd și simt va dăinui în veci iar eu nu mă voi schimba niciodată.

Acum, mai mult ca niciodată, simt că m-am născut ca să mor. Ce fac între aceste două momente va fi un subiect destul de bun de scris înt-un jurnal cu titlul viața mea dar în rest nimic nu va fi schimbat. Am deschis ochii ca sa-i închid, am zâmbit mereu ca apoi să încremenesc, am tăcut uneori ca deodată tăcerea mea să fie tot ce pot spune, am dansat, am cântat, am scris, am muncit, am gândit departe adesea, toate acestea ca într-un final să mă îndrept spre niște zări întunecate, să adulmec aerul pentru o ultimă dată și să plec neîndoielnic pentru totdeauna.

Din curiozitate față de noțiunea timpului, din dragoste pentru fericirea din copilărie am ajuns să-mi accept soarta și să aștept acel ultim moment în care toate acestea vor fi doar niște amintiri ce vor dăinui în mintea celor ce vor rămâne în urma mea sau celor ce vor citi cuvintele mele pe care le-am scris în loc să le țip în momentele mele de disperare. Din toate și nimic special am creat un atașament față de moarte, am așternut pe zeci de foi multitudinea de gânduri ce m-au chinuit dintodeauna cu speranța că măcar lor timpul meu le va oferi veșnicia.