Strânge-mă-n brațe!

Privește-mă!fără sfială dăruiește-mi-te

Cu gândurile și păcatele tale, toate.

Eu îți voi cuprinde sufletul și vom pleca departe

Unde toate astea nu vor mai avea nici o însemnătate.

Ia-mă de mână! cu grijă să-mi atingi inima

Și alunecă-n visul meu asemeni unei dorințe vechi

Căci dimineața tu ești răsăritul, lumina mea,

Umbra și întunericul ce noaptea-mi ține priveghi.

Strânge-mă-n brațe! și lasă tăcerea să ne copleșească,

Lumea să se micșoreze, să dispară-n veșnicie

Iar eu îți voi dărui trupul meu muritor, liniștea sufletească

Amintirile, păcatele și tot viitorul ce va să vie!

Sărută-mă! ca și când ar fi ultima dată

Lasă-mi spiritul să străbată timpul vieții tale

Ș-am să cutreier alături de tine o lume toată

Până pământul ne va acoperi... iar deasupra noastră

Copacii își vor răsfira petale.

Acoperă-mi trupul! cu al tău, cu ale tale mângâieri

și nu-mi da drumul în veci, căci timpul ne va exila

Va uita de noi și vom dăinui în afara lui printre amintiri

Când aici nimeni și nimic nu va mai exista.

Păstrează-mă-n inima ta! și povestea noastră-n gând

Pe buze sărutul meu firav, încălzit de-a ta privire

Căci ce simt pentru tine nu va muri nicicând

Pentru că asta e adevărata iubire!

A trăi în frica timpului... (fragment)

În mintea mea totul se mișcă cu încetinitorul, comprim zile și lungesc secunde fără să simt vreun regret pentru toate acele momente pe care mi-aș fi dorit cândva să nu le fi trăit în veci! Închid ochii și simt cum fiecare celulă în parte din trupul meu respiră aerul rece al iernii, cum picăturile de apă se preling ușor pe obrajii mei fierbinți... e o magie aparte, un fel de basm modern. Mă pierd ușor prin timp și prefer să spun că el își răsfiră momentele prin memoria mea decât să cred asemeni celor din jurul meu că trupul meu descinde dintr-o secundă și se delasă pe tot parcursul vieții timpului prin care trece fie că acesta(trupul) își dorește sau nu.

Unde s-a născut această legendă și cum am putut ajunge atât de ignoranți încât să credem că orice am face mai întâi de toate trebuie să avem acordul timpului pentru aceasta? Zilnic și oriunde mi-aș perinda existența nu contenesc cuvintele să se spargă de urechile mele... șoaptele ce îmi strâng buzele și mă fac să mă crispez: nu este încă timpul! Tu omule nebun, de unde știi tu când e timpul potrivit pentru orice? Nu suntem în stare să descifrăm marile mistere ale vieții, darăminte sistemul temporal în care ne presupunem fără să fim siguri totuși că ne depănăm viața. Un paradox mai amuzant pe lumea asta nici că aș putea găsi.  

Dacă există un mister al vieții ce mi se pare ușor de diseminat și de înțeles, acesta este chiar timpul și trecerea sa. Orice și oricum vei face în viața ta, secundele se vor scurge lăsând în urmă amintiri și regrete deopotrivă, zâmbete și imagini pe care mintea le va selecta pentru a le păstra peste ani. Nu este nimic mai concret decât ciclul vieții și felul în care fiecare pas ne conduce spre moarte, dar dacă măsurăm cu grijă fiecare zi din viața noastră care trece lin și uneori insesizabil, am putea să ne dăm seama că nimic nu este planificat și nimic de fapt nu își are un loc anume în timp. Suntem oameni și ne lăsăm conduși de instinct, de deducții logice și de inducții. Nu știm sigur că ceea ce gândim va avea rezultatul final pe care creierul îl produce sub formă de idee. De aceea, tot ce putem face este să lăsăm frâu liber singurei părți a existenței noastre ce nu are nevoie de timp pentru a se manifesta: spiritul. El descinde din veșnicie și se afundă în latura sentimentală a trupului. Acolo unde privirile capătă sens, atingerile devin năucitoare și se naște o dorință aprinsă numită de cele mai multe ori  iubire, acolo e locul unde timpul nu are ce căuta. De fapt, el nici nu se atinge de domeniul senzorial al spiritului, oamenii sunt cei care complică datele problemei și îl silesc să facă parte dintr-o poveste ce ulterior se va transforma în dramă.

          Dacă dorești ceva, fă în așa fel încât să obții, dacă vrei să auzi vocea cuiva, sună, dacă vrei să vezi pe cineva, întâlnește-te etc. soluția e atât de simplă că nici nu necesită prea multă bătaie de cap! Timpul nu are ce căuta în dorințele tale intriseci. Atunci când sufletul simte și singurul mod de a te exprima sunt cuvintele, lasă-te purtat de val și nu te mai gândi la timp. El are deja altele pe cap!

Între cer și pământ

Câte clipe, câte nopți! Toate au trecut prea repede

Lăsând în urmă amintiri îmbibate-n insomnii,

Gânduri ce nu și-au găsit rațiunea de-a trăi

Și un  suflet scriind cuvinte reci, dar vii.

În negura infinită a trecutului nemilos

M-au părăsit muzele și oamenii toți

Și-am alunecat asemeni unui suflet păcătos

Dintr-un car stelar, într-un abis plin de morți.

Mi-am întors propriul destin contra mea

De dragul unor ochi calzi și zâmbete umane.

Am renunțat la nemurire fără să clipesc

Lăsând în urma mea să curgă râuri de păcate...

Toate pentru tine, chip de lut muritor și slut!

Dar cine-ar fi crezut că inima-mi va arde

Și se va stinge în fața ochilor tăi, acum reci

Căci om așa cum ești, tu știi că nu se cade

Să amăgești un suflet ce printre stele dăinuiește-n veci.

Eu nu am vrut să știu, am orbit și am renăscut

În gândurile tale, o oră de iubire nemurirea mi-a luat.

Acum sunt praf și pulbere, un suflu de vânt uscat

O sărutare dulce în fiecare seară pe chipul tău

Ce cândva l-am adorat!

Lipsiți de viață

Cu inima năucită şi sufletul făcut fărâme
Mai privesc o dată spre ce a fost
Mă gândesc cu amar că acolo va rămâne
Un ideal ce acum îmi este anost.

Ochii mei te cheamă, trupul tânjeşte după tine
Am rămas blocată în timp şi spațiu
Căci văd bucăți rupându-se din mine
Dar parcă aş vrea să adorm, şă nu mai ştiu.

Dintotdeauna am iubit o iluzie frumoasă
Ş-am sperat că o voi transforma în realitate
Dar soarta ne-a fost mereu nefastă
Iar acum tot ce a fost, e lăsat deoparte.

Gânduri, amintiri, nopți mult prea reci
Toate se adună-n mintea mea zăpăcită
Îmi imaginez cu groază că e imposibil să mai treci
De perdelele grele ale inimii mele, acum răcită.

Eşti un tablou, o operă de artă a vieții mele,
Îmi încununezi trecutul cu veselie şi speranță
Dar, bunul meu domn, totul a trecut odată cu secundele
Şi-am rămas două trupuri vii, lipsite de viață.

Bătrânețea neputincioasă și moartea iminentă

Ideea bătrîneții neputicioase și a morții iminente transformă și cel mai dibaci mincinos într-un adept al adevărului căci tot ce contează în final și mintea acceptă cu ușurință este definirea realismului vieții.

Am ajuns la această idee urmărind progresiv evoluția vieții lui Sigmund Freud. Acesta este arătat lumii cu adevărata sa față în cartea lui Michel Onfray, Amurgul unui idol-Freud. Finalul lui Freud este reprezentat de o ultimă declarație a sa ce ia în considerare psihanaliza ca știință ce nu poate rezolva problemele oamenilor din simplul fapt că toate experimentele sale se bazează pe o tehnologie prea puțin evoluată la vremea aceea a anului 1938-39. El încearcă să scoată acestă nouă știință din sfera unei dezamăgiri și lasă impresia vagă că ea ar putea funcționa până la un anumit punct. Deși ascuns după cuvinte mari ce nu au rolul neapărat de a semnifica ceva, Freud se vede învins și vrea să moară fără nici o urmă de regret.

Bătrânețea și moartea sunt ultimele două etape din viața oamenilor și pe care orice tânăr și le-ar dori, însă după o viață chinuită de aproximativ 30-40 de ani, mai există înăuntrul său același zel și aceeași dorință? Cu cât înaintează în ani, omul realizează că toate mecanismele sale slăbesc și încetinesc ritmul său obișnuit. Nimic nu este întâmplător. Cu toții știm ce ne așteaptă și totuși când ni se întâmplă, rămânem stupefiați. Unde ar fi logica?

Deși viața s-ar spune că nu a fost făcută să fie mereu amuzantă, ea oferă anumite clipe ce te fac să îți descrețești fruntea și să râzi copios. De bătrânețe ne temem cu toții, fie că o recunoaștem, fie că nu, însă finalul este cel ce contează în acele ultime clipe. Nu există nici o tentă religioasă în a dori să scapi de toată povara pe care ai cărat-o o viață și să mori împăcat. Fiecare om în parte are conștiința care îl umple de remușcări iar asta este adevărata credință. Acolo se ascunde zeul fiecăruia căci încrederea în sine ca și cale religioasă este de departe cea mai pliabilă și folositoare religie. Pe patul de moarte un om va spune mereu ce gândește, fi el ateu sau creștin, evreu sau musulman. Finalul deja nu mai ține de religie ci de împlinirea conștiinței cu realismul vieții ce se scurge. Moartea nu este decât un prilej ca tu omule să fii sincer, atât de sincer cum nu ai mai fost vreodată! Atunci nici un gând și nici măcar o privire nu vor fi ascunse sau dedublate de sens căci nu mai există un motiv real.

Departe de timp

Unde ai dispărut iluzie tomnatică

și ce-ai făcut cu sufletul meu precar?

Căci trec anii căutând în van

O clipă de liniște măcar...

Și cum ai ascuns gândurile mele fericite

Cu seri târzii de iarnă rece?

Că eu acum mă caut prin clipele trecute

Dar nu mă regăsesc... timpul încet mă irosește.

Nu sunt zile îndeajuns cât să regăsesc în mine

Un moment din copilărie când să fi trăit

Intens și cu viteza a sute de amintiri

O viață-ntreagă într-un minut p-un pas greșit.

Căci eu, temerară, tânjesc de secole încoace

În spatele cuvintelor vechi și mărețe

Să găsesc un sens al meu sau cum se face

Că-mi lipsește dintotdeauna și cel mai mic strop de inspirație...

Și caut încontinuu ca un nebun ce nu înțelege

Un declin normal al timpului, o epocă ce trece

Deoarece în mintea mea, când stau de veghe

Între mine și oameni prăpastia se adâncește.

Rămân doar eu cu spiritul meu abătut

și tristă-i spun cu glasul mut

Să nu mă uite, să nu mă abandoneze în veci

Că altfel aș muri încet, chinuită de cuvinte seci

Și oameni mult prea simpli ca să creadă

Că vieții mele nu-i sunt pradă.

Iubește-mă tu, umbra spiritului meu

Și adăpostește-mă cât mai departe

Unde să exist, să înțeleg doar eu

Fără să-mi pese de-ale mele păcate.

Corespondență 14: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

07.09.2014

Dragul meu,

Acum, azi trecutul pare departe de parcă ar trebui să traversez mii de ani și distanțe inimaginabile pentru a retrăi o amintire... nopțile lungi pierdute-n gânduri vagi și întrebări fără sens poate, ele toate nu ar putea spune povestea vieții mele în acest moment căci ele, parte din mine, au uitat asemeni mie, de unde vin și cum am ajuns în acest punct. Cum aș putea să îmi imaginez un viitor din nimic? Amintirile sunt baza clasică a unui om, fundamentul pentru noile cunoștințe și biblia minților luminate ce nu vor să mai repete același greșeli. Dar cine suntem noi să nu greșim și mai ales să nu repetăm ceea ce am greșit? Lumea, naivă de fire, crede într-o viață ce tinde să îndeplinească un curs recticliniu uneori dar de fiecare dată și fără excepții, mereu înainte. A înainta mereu înseamnă a acumula încontinuu bagaje pe care la un moment dat nu le vei mai putea căra după tine și vei fi obligat să le lași deoparte. Acelea sunt amintirile de tot felul, clipele din care tu ca om ți-ai creat un trecut, riduri și fire de păr alb. Dacă lași în urmă toate acestea și mereu îți dorești ceva nou, crezi tu că vei descoperi nemurirea sau că nicicând nu vei îmbătrâni?                            

Amintirile nu pot fi lăsate de izbeliște sau cărate peste tot cu noi, dar la ele se poate reveni oricând este nevoie. Sunt ca niște bătrânei la spital. Nu cer nimic, doar se așteaptă vizitate.  

Eu sunt o visătoare, una înrăită chiar, dar așa ceva depășește limita oricărui vis și tinde spre nebunie, care la rândul ei își odihnește picioarele grele într-un pat vechi și plini de pureci al vreunui ospiciu îngropat în munți sau și mai rău, în mijlocul orașului... acolo unde toți trec pe lângă tine, dar nimeni nu te vede, toți te aud, dar nimeni nu te ascultă. Viața nu este despre bani deși toți ne zbatem să facem cât mai mulți, nici despre distracții până ne cedează trupul... viața înseamnă o continuă pendulare între trecut și viitor cu o ușoară staționare în prezent. Viața înseamnă balans și echilibru asemeni unei clepsidre ce pierde ușor ușor din nisip pentru a-l regăsi mereu de cealaltă parte când este întoarsă invers. Cum altfel te poți numi om dacă refuzi minții tale amintirile rele și inimii simțămintele ce te-au ținut de veghe nopți întregi? Viața este amintiri, tinerețea le creează și le conservă în favoarea ultimilor ani de viață când sufletul poate rămâne tânăr, dar trupul istovit doar zvâcnește la chemarea lui. Nemurirea, asemeni tinereții, este un vis ce dă naștere tuturor celoralte în favoarea acceptării momentelor mai grele prin care trecem. Undeva prin imensa istorie a religiilor se spune că dacă ne-am gândi în fiecare moment la moarte, am fi mai puțin păcătoși. Nu zău! Păi dacă îmi imaginez numai pentru câteva secunde moartea, mi se întristează și cel mai fericit gând din mintea mea și deja știu că așa ceva este inevitabil deci îmi piere pofta de viață. Nu mă omoară moartea cum mă omor eu singură... plăcerea vieții constă în ignorarea pe cât posibil a morții și trăirea momentelor așa cum sunt ele să se întâmple. Nu este firesc să grăbim lucrurile când ele oricum vor veni dacă așa trebuie. Cine sunt eu să mă opun unui viitor pe care nu-l pot manevra încă și poate la care nu visez deja?

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte: basmul clasic, imaginea alegorică a unui vis mistic și adânc inhibat în sufletul fiecăruia, dar care luat  în doze mari duce la crearea unei realități alternative ce deja nu mai ține de nimic lumesc ci numai întreține un corp golit de umanitate și spiritualitate. Nu există nici un farmec în a dori ceva ce ești conștient că nu vei avea niciodată. Asta e o chemare subtilă a morții căci mintea nu mai găsește motive pentru care trupul ar mai trebui să respire și sufletul să existe. Este drept, nu dețin puterea necesară să îndrăznesc a-mi imagina infinitul, însă zilnic desenez în mintea mea câte o bucățică din lumea în care aș dori să trăiesc, din infinitul la care aspir, eu păcătoasa de mine! Cu toate acestea, un pahar de apă rece mă aduce la realitate și plec la muncă, unde îmi indeplinesc rolul în societate și câștig banii de pe care îmi întrețin existența. Nu este nici o rușine în asta, doar că atunci când crezi că poți atinge cerul și vezi că ai lanțuri grele la picioare, în sinea ta frustrarea, mânia și orice alt sentiment de răzvrătire ai fi avut până atunci, este înlocuit de dorința unui eșec. Vrei să eșuezi ca om doar să fii sigur că nicidecum nu te-ai putea descurca ca zeu.- Omul nu se lasă bătut pur și simplu. El creează iluzii și scopuri mult prea înalte pentru momentul în care trăiește și de aceea ajunge să creadă că este inutil. Nu este nimic rău în a visa cât mai sus, doar că visele trebuiesc strunite să se ajusteze pe prezent căci nu este nici un alt moment mai stabil ca acesta. Experiența trecutului te învață, sentimentul prezentului te învăluie și dorința spre viitor te ține în luptă!-

Tinerețe fără bătrânețe... acest veșnic concept! Noi ca oameni deținem o imensitate de amintiri și momente prețioase ce nu vor îmbătrâni niciodată. Tot ce facem și spunem, aceste lucruri vor trăi veșnic în și prin noi. Oricum s-ar învârti Pământul sau lumea și oricât de multe nenorociri se vor întâmpla, noi mereu vom ocupa un loc special în amintirea cuiva. Amintirile ne țin tineri și veșnici.

Viață fără de moarte... nu există om care să nu se teamă de moarte. Pornim de la tineri și până la cei ce și-au cumpărat sicriu de peste 10 ani și care putrezește bine în pod. Moartea nu trebuie să fie atât de înspăimântătoare căci oricum noi nu avem puterea de a o învinge însă putem ca atunci când ne întâmpină, să fim siguri că nu am trăit degeaba și că măcar puțin din tot ce ne-am dorit am adus la viață. Spiritual vorbind, sufletul e mereu tânăr și nemuritor căci el acumulează energii pe care uneori nici nu le știm a defini, dar care brusc fac viață să capete un nou sens.                                     

Din punct de vedere fizic, trupul deține cheia fericirilor umane, a plăcerilor deseori interzise în istorie. Este carcasa care dă față-n față cu viața și încearcă să o muleze după propria-i voință.  El îndură toate nenorocirile de aceea e și normal să se degradeze și să ajungă hrana viermilor lăsând în urmă un suflet la fel de tânăr dar plin de amintiri. Fizic, descendenții oamenilor sunt dovada vie că nemurirea există iar spiritual pentru cei care nu vor sau nu pot face copii, sufletul este mărturia unei tranziții dinspre lumesc spre spiritual cauzată de o degradare totală a unei carcase ce nu mai putea îndura și căra după ea un trecut, o viață ce acumulase destulă experiență și destule amintiri. Nu putem contesta și nici nu avem puterea de a spune că nouă, tuturor oamenilor ni se cuvin anii bătrâneților căci nu fiecare are aceeași putere de acumulare spirituală a amintirilor și aceeași rezistență la impactul dintre trup și viață. Fiecare moare atunci când finalul îi este menit, fie el provocat de cineva sau ceva. Nu există în viață ce-ar fi fost dacă  pentru că așa cum dăm naștere unor vise imposibile și nu ne controlăm imaginația, așa ea poate juca feste de cele mai multe ori și astfel oamenii negândind clar pe moment, trag concluzii pripite.

          Viața nu ne-a fost dată ca să o interpretăm ci ca să îi dăm un scop după care să o trăim. Amintirile ne sunt cea mai de preț comoară căci ea încape în mintea și inima unui om indiferent de mărimea ei și de bilanțul bine/rău. Totul într-un final duce la amintiri și echilibru. Lasă-ți mintea liberă și visează cu pași mici, bucură-te de fiecare moment care te face să simți fericire, caută în tine puterea să depășești greul căci îl vei găsi. Echilibrează-ți sufletul și mintea așa cum te pricepi mai bine căci altul să te cunoască mai bine ca tine nu va exista niciodată. Suntem empatici, dar nu putem simți întru totul o altă persoană... universal valabil: existăm o singură dată în acest corp, cu acest suflet, cu aceste gânduri și vise. Nu ne rămâne altceva decât să creăm amintiri, să facem greșeli ori de câte ori suntem prea naivi și să lăsăm deoparte ideea morții. Ea oricum va veni, fie că o chemăm gândindu-ne la ea, fie că nu. Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte este formula clasică a unei vieți echilibrate, a unui trup care a făcut de toate și a unui suflet care a simțit fiecare sentiment din plin lăsând în urmă amintiri de toate felurile. 

Chip de lut

Pe urme reci de nisip cristalin

Îmi pierd adesea gîndurile-n amintiri..

Aștept și retrăiesc acel dulce chin

Ce-mi întoarce sufletul împotriva firii.

Cu ce drept aș putea să mă tot întorc

Unde durerea lumească-mi este stăpână?

Cum de vreau mereu să refac

O povestea transformată-n țărână?

Trăiesc în afara unui timp deja pierdut

Dar mă aventurez în el de fiecare dată

Când mă întreb cum am putut

Să mă încred într-un simplu chip de lut!

Timpul va trece, blajin și iertător

Iar eu voi îngropa aceste versuri în inima mea

Căci oricât mi-aș dori să fiu un suflet iubitor,

Amintirile nu se vor îndura a mă lăsa.

Trăi-voi prin tablouri ce nu vor fi uitate niciodată

și mă voi hrăni cu sufletu-mi sărac

Iar valurile și marea mă vor privi cum tac

Ștergând definitiv această fantezie toată!

Trecător în timp..

Pășesc peste cuvinte cu privirea

Asemeni unui zbor de cocori,

Trece ușor și viața peste mine

Cântându-mi dulce: Ai să mori.

N-ș vrea să dispar asemeni unui om,

Un zeu cât de micuț aș vrea să reprezint,

Dar plictisul și drama socială

Îmi apropie gândul de un final morbid.

Arunc privirea spre o ultimă fantezie,

În care îmblânzesc cuvinte în veci nemuritoare

Căci eu mă voi pierde asemeni unui fir de praf,

Dar sufletu-mi va exista prin ale mele gânduri

Într-un infinit de secole viitoare.

Cheia fericirii dincolo de perdelele unui teatru uman

„Durerea nu este socotită ca obiecție împotriva vieții: dacă nu mai ai de unde        să-mi dai fericire, mai ai încă durerea-ți„ Friedrich Nietzsche

Se spune adesea că oamenii vor să iubească, dar le este frică să nu sufere sau că toată lumea vrea să ajungă în rai dar nimeni nu-și dorește să moară...suntem într-adevăr niște ignoranți forțați să creadă în basme și fantezii ce nu vor avea loc niciodată. Pluritatea sentimentelor ce îi încearcă pe oameni zilnic este adânc scufundată în durere și gândurile ce le nasc fără vrere ascund undeva în esența lor o urmă de tristețe. Deși totul e vag, durerea este esența pură a unui om așa cum egoismul îi înobilează sufletul. În serile târzii când mă pierd printre cuvinte și închid ochii alene, visez la orizonturi vii, pline de glorie, dar când mă trezesc în același context umil îmi dau seama că deși am gustul amar al tristeții în amintiri, pentru o clipă am gustat fericirea, am visat la ea și     m-am simțit zeiță.

Dacă este un lucru ce poate oferi omului ideea fricii de moarte, aceea clar e durerea, acea vagă senzație de suferință în urma unei dezamăgiri ce inevitabil va avea loc din vina altor oameni. Cu toții și împrejur și oriunde te-ai uita vei vedea că lumea este însetată de afecțiune și atenție dar frica îi ține în cușcă, lasă mintea să lâncezească și inima să se înăsprească. Paradoxal oamenii parcă trăiesc doar pentru a visa și nimic mai mult... dar dacă visele nu tind spre realitate, ele nu sunt atunci decât niște păcate capitale făcute împotriva propriei minți, chinuind-o cu iluzii despre fericire și adormind-o când și când cu gustul vreunei suferințe trecătoare.

Îmi imaginam un scenariu citind acel citat redat mai sus... mi se pare atât de ireal în zilele noastre pentru un om să fie atât de atașat de cineva încât să nu îi pese dacă persoana dragă îi oferă fericire sau durere atât timp cât el încă se mai află în atenția ei. și dacă stai mai bine și te gândești, durerea nu este altceva decât substratul fericirii pentru că dacă nu ai experimenta și latura mai nefavorabilă a vieții, cum ai putea spune că îi cunoști opusul, că ai descoperit fericirea? Astfel, un om ce dorește atât fericirea cât și durerea cuiva, este pregătit să primească esența unei întregi experiențe de viață cu un substrat de durere, unul ce nu va dispărea niciodată căci ea este temelia construirii unei personalități, dar peste care se poate reconstrui mereu și remodela fericirea. Noi căutăm dintodeauna fericirea, scriem și citim cărți despre asta, crezând în naivitatea noastră că acolo se va găsi răspunsul....                                                                                                                        M-a oprit un bătrânel într-o zi când ieșeam de la muncă și m-a întrebat de ce sunt mereu așa de zâmbitoare. Nu am avut cuvinte, pur și simplu am zâmbit iar el a continuat spunând că probabil am descoperit cheia fericirii. M-a pus adânc pe gânduri chestia asta. Nu m-am gândit niciodată că dacă sunt o persoană jovială, lumea va vedea în asta o personalitate puternică și fericită... apoi am înțeles de ce fericirea este așa de greu de găsit pentru fiecare în parte. Ea este unică, bineînțeles că lucrurile care mă fac pe mine fericită nu se aplică în mod indubitabil tuturor. Eu mă bucur de chestii mărunte și îmi manifest bucuria în principal cu mine apoi o exteriorizez. Altcineva ar putea lua astfel de comportament drept unul teatral, o minciună sfruntată...  totul depinde de personalitate și de cum se mulează ea pe celelalte din jurul ei.

Fericirea, durerea, iubirea, suferința... toate acestea înseamnă viață, trăiri intense și amintiri prețioase. Cei ce fug de astfel de experiențe vor muri crezând că viața lor a fost un vis ce s-a evaporat odată cu venirea dimineții și astfel vor fi respirat aerul degeaba lăsând în urmă doar frustrări și îndoieli. 

Corespondență 13: Din atașament față de timp...

Dragul meu,

Deseori mă pierd în polemici și teme filosofale, lăsând viața să treacă pe lângă mine fără ca măcar să realizez că secundele ce se scurg asemeni unui vis tomnatic, nu se vor mai întoarce niciodată. Ce nedreptate! Unde vă duceți voi minunatelor, luând cu voi aerul meu și lăsând în loc amintiri cuprinse-n filele creierului meu? Încerc din răsputeri să îmi retrăiesc unele amintiri ce îmi sunt legate de suflet și cu greu pot desluși că nu m-am oprit nicicând în loc. Acolo, pe fotoliu, unde lăsasem timpul să se odihnească din nebuneasca lui cursă era demult o umbră a unei pete de praf ce nu mai putea fi curățață. Muzica se audea pe fundal, seara se lasase răcoroasă  iar eu priveam cu ochi triști spre întunericul ce va acoperi corpul meu în curând... nu pot evita această călătorie și nu o pot prelungi căci timpul nu îmi este și nici nu mi-a fost vreodată prieten. El a stat lângă mine mereu și mi-a ascultat toate șoaptele și țipetele, însă nu a intervenit nicicând ci doar a privit și a mers mai departe, asemeni multor oameni din zilele noastre. Nu pot a-i cere ajutorul pentru că el nu concepe existența unor ființe în afara lui. Timpul și doar timpul este stăpânul suprem al trupului unui om așa cum este conștiința pentru suflet. Ne naștem cu proprii demoni și proprii stăpâni divini. Uneori se iau de mâini și dansează frenetic în visele mele, uneori mă simt ca între ciocan și nicovală, dar de cele mai multe ori, ei toți se înclină în fața timpului meu, al clepsidrei de sticlă care nu contenește a opri scurgerea vieții mele. Ea este vestitoarea împlinirii mele: Cândva, în timpul copilăriei mele, priveam veselă spre cer. Totul era mirific. Un câmp plin de spice și vara caldă ce înconjura tabloul îmi făceau ochii să ardă vii asemeni unei flăcări în noapte. Alergam printre spice fără să-mi pese că mă voi zgâria și voi sângera, cântam fericită și fugăream fluturi colorați. Nu aveam griji, nu cunoșteam nimic în afară de minunea ce tocmai o experimentam. Eram un copil, dețineam fără să știu, cheia fericirii. Ea era timpul copilăriei mele. Doar acolo și doar atunci am putut gusta fericirea pentru care sunt azi un suflet pierdut în rutina unui timp ce mă va duce încet dar sigur spre moarte.

Gândurile nu-și aveau loc în momentul fericirii mele, eram doar eu și timpul, ținându-ne de mână și râzând ca doi nebuni. Nu cunoșteam noțiunea lui, dar nu îmi era frică de el, nu știam de-atunci că eu mă pot pierde pentru totdeauna în el și că nu voi mai cunoaște în veci cale de întoarcere. Nu știam că bătrânețea va acoperi sufletul meu și asemeni unui cocoșat, mă voi târî pe pământ așteptând o pală de vânt mai puternică să mă arunce la pământ și să-mi ia ultima suflare...

Eu nu știam acestea... eu eram uitată de lume în fericirea mea și nu vedeam cum întunericul acoperă cerul de-un albastru minunat iar pașii mă îndreaptă spre o pădure de la marginea satului unde mă născusem și locuisem până atunci. Peisajul mă fermecase întru totul. Parcă tot ce fusese până atunci, toate amintirile dispăruseră odată cu lumina zilei iar eu urmăream înnebunită pașii timpului meu ce se auzeau tot mai încet prin iarba mare și umedă de la marginea pădurii. Pășesc curajoasă și nu încetez să zâmbesc pueril. E un basm frumos împrejurul meu iar eu sunt acel personaj principal fără de care nimic nu ar mai avea rost. Credința asta e ceea ce mă ține în viață, mă duce mai departe și mă ferește de frică. Totul era perfect până când frigul mă cuprinse. Am căutat rapid cu privirea un adăpost și am găsit un copac aplecat de vremi sub care am ațipit. Nici nu știu cât timp a trecut în jurul meu căci deschizându-mi ochii, am văzut lângă mine un pui de pasăre zbătându-se frenetic. M-am speriat și am scos un sunet ascuțit. Frica sau frigul mi-au înghețat oasele. Priveam fără să clipesc cum acea vietate se chinuie. Își chema mama...iar eu stăteam acolo și nu făceam nimic. M-a cuprins un sentiment ciudat și brusc am simțit lipsa fericirii. De ce a căzut din cuib? De ce tocmai el și nu un altul și de ce acum când încă nu știa ce e viața?

Era mai simplu decât îmi închipuiam. Tot ciclul unei vieți se desfășura în fața mea iar eu nu puteam pricepe nimic. De vină era vârsta pesemne...

Am amorțit de frig privind acolo cum pasărea mamă își jelea puiul și îmi inchipuiam că în locul lui eram eu, dar nu puteam empatiza mai mult de atât. Simțeam toată acea durere nespusă și totuși mă puteam detașa foarte ușor de acea piesă de teatru ce mi-o arăta timpul copilăriei mele. Eram atât de neajutorată și pe atât de neștiutoare, îngâmfată și ignorantă încât credeam că tot ce văd și simt va dăinui în veci iar eu nu mă voi schimba niciodată.

Acum, mai mult ca niciodată, simt că m-am născut ca să mor. Ce fac între aceste două momente va fi un subiect destul de bun de scris înt-un jurnal cu titlul viața mea dar în rest nimic nu va fi schimbat. Am deschis ochii ca sa-i închid, am zâmbit mereu ca apoi să încremenesc, am tăcut uneori ca deodată tăcerea mea să fie tot ce pot spune, am dansat, am cântat, am scris, am muncit, am gândit departe adesea, toate acestea ca într-un final să mă îndrept spre niște zări întunecate, să adulmec aerul pentru o ultimă dată și să plec neîndoielnic pentru totdeauna.

Din curiozitate față de noțiunea timpului, din dragoste pentru fericirea din copilărie am ajuns să-mi accept soarta și să aștept acel ultim moment în care toate acestea vor fi doar niște amintiri ce vor dăinui în mintea celor ce vor rămâne în urma mea sau celor ce vor citi cuvintele mele pe care le-am scris în loc să le țip în momentele mele de disperare. Din toate și nimic special am creat un atașament față de moarte, am așternut pe zeci de foi multitudinea de gânduri ce m-au chinuit dintodeauna cu speranța că măcar lor timpul meu le va oferi veșnicia.

Poem născut din dilemă

Azi sunt, mâine dispar...

Gânduri pierdute-n marea de cristal.

Mă tot ţin captivă, mă lipesc de trupul tău,

Nu mă recunosc, încerc, dar nu mai ştiu nimic

de sufletul meu..

Mi-am pierdut sute de amintiri

Ce-mi ţineau de urât până acum.

Le-am lăsat să se răsfire-ncet pe drum

Asemeni nisipului ce se rostogoleşte, argintiu,

Fără nici un fel de remuşcări.

Tu, suflete păgân,

m-ai acaparat c-un zâmbet trist,

nu te-am vrut atunci, te vreau acum...

M-ai purtat prin timp ca pe-un nebun,

Am cules din urma nisipului scrum.

Sunt un om de nimic

Fără acele braţe magice care-ar putea

cuprinde-o lume-ntreagă

dar care m-au ales pe mine să le fiu dragă..

Sunt un gând lipsit de sens,

Deţin balanţa timpului pierdut

Dar la ce bun să am asta

Când eu mă tot amăgesc, mă uit?

Eu te voi privi, te voi admira cu ochii sufletului apus,

Nu te voi lăsa să pleci, îţi voi fura liniștea din somn,

Te voi aduna sărut cu sărut şi ar fi greu de spus

Că vreodată te voi pierde, bunul meu domn

Când ştiu că eu sunt pentru tine mai mult decât cuvinte 

şi pentru inima ta, o dulce amintire.

Origene și un concept idiot de-al său

Origene: fiecare suflet își are trupul pe care îl merită

          Dar cine are dreptul de a spune că tot ce deține, merită de drept și tot ce face este în sensul concordării cu aceste merite? Este de prisos să analizez în detaliu acest concept expus de Origene pentru că însăși formularea este pur religioasă iar filosofia nu cunoaște teritoriu în ideile ce le promulgă religia. Așadar, sufletul sau conștiința, pe oricare am lua-o în discuție datorită scopului lor justițiar asupra omului, sunt  imense teritorii pe plan uman și nu numai. Dacă e să iau de drept ceea ce spune Origene, cum aș putea să îmi explic mie însămi pentru început luptele interioare ale  diverșilor oameni, care de-a lungul timpului au născut  concepte cheie ale vieții prin suferința lor ? Dacă s-ar crea încă de la naștere o simbioză între trup și suflet, existența ar fi una anostă și lipsită de sens. S-ar putea numi un curs lin și sigur spre moarte, lipsit de orice urmă de geniu sau chiar revelație pentru fiecare om în parte deoarece că eu cred cu tărie că geniul și revelația ne încearcă pe toți însă cei ce nu recunosc bătăliile intriseci nu simt atingerile metafizice ale acestor forme de ascensiune spirituală.

Așa cum nu deținem timpul, nu putem deține pur și simplu sufletul. E imposibil să deții ceva ce nu înțelegi și pe care preferi să-l reprimi din frică sau ignoranță, dar care duce sigur spre devorare psihică. Cu timpul treaba este complicată, ne depășește încă dinaintea startului în viață, dar cu sufletul problematica devine flexibilă.  Spun aceasta și o susțin întru toate deoarece am ajuns să cred că lupta interioară, eterna bătălie între valorile spirituale ale sufletului și rezonanța conștiinței influențată de societate, este un moment crucial în definitivarea scopului pentru care trăim și totodată în împăcarea cu moartea.

Concluzionez spunând că ne naștem cu material brut atât spiritual cât și fizic, depinde doar de noi care plan îl va modela pe celălalt și în definitiv depinde doar de timp dacă bătălia va conchide înaintea morții fizice sau pur și simplu va continua spre eternitate și aici mă refer strict la cei care se hrănesc (vezi gîndul.md Emil Cioran „Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn„) din propria ființă. Restul sunt viermi.

Balada unui poet cândva nemuritor...

Cândva, în timpul când încă îmi aparțineam,

Ochii mei voioși căutau limita unui infinit...

Printre versuri, prin cărți mă plimbam,

Îmi permiteam să fiu indiferentă, să uit,

Să refac amintiri în mintea mea, zâmbind

Ca și cum timpul nu m-ar putea atinge vreodată.

Trăiam în linișteam mea, într-un vis blând,

Neștiind că totul se va sfârși deodată... atât de curând!

Acum fantasmele trecutului pășesc alene

Calcă apăsător și dureros pe sufletul meu.

Mă ating, îmi fac sângele să fiarbă-n vene

Transformând tot acest abis într-un și mai mai mare rău.

Inima-mi este tristă și jelește în tăcere

Un timp prea scurt, un sentiment în veci plăcut

și de-ar fi să mă delas sorții, să mă pierd în visare

Nimic din ce-aș trăi n-ar fi îndeajuns să uit!

Unde-mi fug gândurile, unde se odihnește indiferența mea?

Tot binele din lume pare atât de departe

Căci în mine s-a strâns toată durerea!...

și tac, suspin, încet alunec printre șoapte.

Nu am nimic de pierdut căci a dispărut totul

Într-o clipă, o negură profundă mi-a acoperit privirea,

Toate amintirile mi le-a furat pe nevăzute timpul

Iar eu am rămas aici, ascultându-mi liniștea...

Timp crud, suflet naiv, ochi blânzi și dragi

Voi m-ați făcut să simt nemurirea,

Acest venin omenesc cu orizonturi atât de largi

Ce mie mi-a rănit incurabil conștiința!

Și unde să fug în lumea asta mare?

Printre versuri nu mai pot a mă pierde

Căci nu-mi mai aparțin cu așa ardoare...

Acum sunt un suflet ce moare pe nedreptate!

Un basm frumos, un vis în care încă nu credeam,

Minunate clipe, toate pierdute poate prea devreme

Căci am închis ochii cu încrederea unui simplu om

și când i-am deschis, în vis mă regăseam doar pe mine.

Am renunțat de prea mult drag la latura mistică

Sperând că lumescul mă va îmbrațișa...

Se poate să mă fi înșelat, să cred cu tărie în frică

Și să trăiesc de-acum pentru totdeauna așa???

Tu timpule nebun, ia-mi sufletul în ale tale mâini

și poartă-mă departe, du-mă de aici, de acum

Căci degeaba ai încerca suferința să-mi amâni

Când inima mea este deja iluzii și scrum...

Lasă vântul să-mi răsfire părul, ploaia să-mi ude pleoapele,

Pielea să mi se înfioare de frig și nu de afecțiune

Pentru că nu doresc să mă mai îmbăt cu visele

Unei iubiri de basm, lipsită de rațiune.

Corespondență 12: Iubirea, un imens paradox

7 august

Dragul meu,

Încrederea este totul și totuși nu putem trăi în acest context. Nu fără timp, nu fără răbdare, nu fără iubire.

Noi ca oameni iubim paradoxurile și lucrurile ce ne sunt interzise. De ce? Spunem simplu că tot ce este abstract devine dintr-odată mai incitant și scopul vieții noastre capătă o frumoasă nuanță a eternității căci ne gândim la posteritatea noastră ca fiind una plină de glorie. Dar unde te duci tu suflete nebun cu siguranța că după moarte vei zâmbi și te vei defăta când numele tău va fi pe buzele tuturor? Acest exces de încredere în sine, duce în mod direct spre un așa zis păcat numit vanitate. E atât de nenorocit acest context încât pe finalul vieții vei regreta tot ce ai refuzat și tot ce nu ai iertat cu timpul.

Dragul meu, adesea îmi fuge mintea spre paradoxurile vieții. Cum poți să urăști și să iubești în același timp?-nu poți, dar din moment ce intră în categoria paradoxurilor, e clar că o explicație nu ar fi impetuos necesară- absurd! Cum poți să îi acorzi toată încrederea ta unui singur om pe care încă îl consideri străin sufletului tău?-oamenii spun că e o minune și de asemenea nici asta nu necesită o explicație- atât de ignoranți cât suntem!

și apoi, iubirea... ce naște încrederea sau încrederea ce naște iubirea... de unde creează acest conglomerat de sentimente o listă de lucruri ce trebuiesc îndeplinite pentru a accede spre ceva nemuritor, așa cum proclamă iubirea că este? Raiul iubiților din toată lumea asta nu cunoaște păcatele și virtuțile. El cuprinde priviri maiestuoase, gesturi mici și infinit de simple ce exprimă mii de cuvinte, momente idilice și apusuri de soare la vreun capăt de lume când toți ceilalți dorm. Eu nu cunosc nimic din toate acestea, eu sunt cea mai ignorantă persoană din univers, dar atât timp cât cred în schimbare, presupun că încă mai am o șansă. O clipă de afecțiune ce va deschide în fața ochilor mei poarta acelui rai în care eu voi găsi răspuns la fiecare întrebare ce îmi cutreieră gândirea.

Octavian Paler:

Fiecare are propria sa filozofie a iubirii..., unii și-au faurit-o din lemn, alții din piatră..

Unde sunt eu dragul meu ?  Pentru mine, marele mister rămâne  această fericire pe care o caută toată lumea în iubire. Ei găsesc acolo scăpare de lumea rea și probleme, găsesc o liniște mirifică în brațele unor persoane dragi și tac ca și cum tăcerea lor ar fi supremul moment de meditație al vieții. Unde și din ce mi-am făruit eu frica față de acest tip de fericire ??? Deseori, când îmi dau seama că nu simt mai nimic mai niciodată mă întreb dacă eu am un suflet sau pur și simplu locuiesc în interiorul unui vis și toată viața mea este o iluzie iar tot ce mi se întâmplă nu e de fapt o irealitate oarecum magică… unde sunt, unde mă aflu ?

Se spune că nu toți pot atinge edenul poeților, raiul credincioșilor nu e pentru oricine și nici revelația unei clipe de iubire nu este accesibilă oricărui muritor. Dar cum pot toți să spună că iubirea cuprinde printre sute de cuvinte drăgăstoase, încrederea, respectul și fidelitatea ? -e un fel de paradox, cu toții cunosc rețeta, dar nimeni nu gătește- aici nu este vorba dacă deții ingredientele sau nu ci dacă ești dispus să procuri ce îți lipsește. Voi face o comparație penibilă și voi spune că așa cum unii oameni așteaptă câteva luni ca porumbul să se coacă, mai întâi investind timp, muncă și atenție acelei legume, așa și acest paradox tripartit necesită o doză necunoscută de timp, atenție deplină și ca să ajungi la respect trebuie să procuri ceea ce oamenii o numesc a fi o virtute supremă și anume răbdarea. Nu poți face nimic în lumea asta fără să te oprești puțin și să reflectezi asupra a ceea ce ai de gând să realizezi. Iubirea nu este deloc simplă și nicidecum accesibilă într-un mod ce nu implică un război tacit, în care dușmanii fraternizează cu demonii lor, în contextul fiecăruia fac referire la calități și defecte ce ne depărtează de cele mai multe ori. Nimic nu este simplu, căci dacă pare a fi, atunci ceva nu este în regulă, dar deși raiul iubirilor lumești le cere locuitorilor sufletul lor curat în niciun mod religios vorbind, el le dă șansa oricui să încerce a intra. Nu poți intra singur, nu ai voie să confunzi narcisismul cu iubirea ce trebuie împărtășită cu un alt suflet, dar frumusețea unui asemenea montagne rousse plin de urcușuri și coborâșuri este momentul în care puzzle-ul este complet, atunci când diferențele dintre doi oameni se estompează în defavoarea orgoliului și lasă loc unui basm în care doar ei decid dacă el va avea vreodată un final sau nu va cunoaște în veci limitele timpului.

Rămân meditând seara întrebându-mă : din ce e creată propria mea filosofie a iubirii ? există aici în lumea asta cineva care va fi în stare să mă privească atent în ochi și să îmi spună că el deține cheia misterului meu ?

Pagini de jurnal...

Adesea seri răcoroase pătrund pe geam

și îmi inundă sufletul pribeag

parfum ușor de primăvară, de stele somnoroase

mă duc cu gândul la un june drag.

Răsfoiesc pagini noi dintr-o carte oarecare,

cu gândul rămas meditativ...

recunosc, sunt fascinată de cuvinte

și mă întreb: oare nu e în spiritul meu nativ?

Îmi întind picioarele în fotoliu,

aprind o lampă veche și încep să citesc.

Răcoarea serii, cuvintele năstrușnice și visele

adună în mine izul unei magii de primăvară,

un basm contemporan, trăit odinioară.

N-ar ajunge toți pașii timpului

ca eu să-mi satur sufletul de lume

vicii, păcate, iluzii și contraste

ele toate sunt în mine, esența gândului.

Pătrund avid în dansul amintirilor

și las noaptea să așeze pe umerii mei

un val de tăcere, o binecuvântată oprire în timp

căci lumea își continuă mișcarea, dar eu rămân aici, uitată-n gând.

Vanitatea unui moment de perfecțiune

Acel moment de apropiere perfectă între oameni... și singurul de altfel.

Numai un om prea ignorant ar putea spune că perfecțiunea nu există... e ca și cum ai spune că unicitatea fiecărei celule din corpul uman este un mit. Unde dispari când nu vrei să te regăsești în oameni? În perfecțiunea ta, între limitele rațiunii și viselor ce încă nu au o bază destul de puternică pentru a deveni realitate. Acolo îți ascunzi poate fără să știi, acel moment de perfecțiune cu tine însuți.

Dar cel dintre oameni? Cum ar fi să experimentezi acea secundă în care timpul se oprește și se uită uimit la schimbul de priviri ce aliniază gândurile unor suflete asemenea? Ar fi reacția chimică a perfecțiunii ce nu poate fi redată în termeni științifici.

Mă gândesc adesea dacă am trecut prin așa ceva tot ce reușesc să îmi amintesc este acel sentiment magnific pe care-l simt când gândurile mele încă nespuse se așează în liniște pe foaia de hârtie. Încep să cred tot mai mult că sunt o empatică lipsită de un tipar deja cunoscut în domeniile psihologiei umane. Empatizez, dar nu mă atașez; înțeleg, dar nu simt la nivelul celulelor senzitive nimic. E teatru ieftin sau cea mai bună mască pe care aș putea-o purta în fața omenirii??

Eu nu dețin perfecțiunea ci doar teorii, dar cum orice teorie ar trebui confirmată sau infirmată, atunci lupta mea se dă pe teritoriul personal, unde mă joc cu mințile alora și mă amuz pe marginea vieții lor. Acolo, în interiorul capului meu, neuronii valsează înnebuniți de stimulii pe care electricitatea literară îi alimentează zilnic. Unde este perfecțiunea mea? Unde mă voi regăsi de mă voi pierde? Dar mai presus de toate, de ce m-aș pierde?

Acel moment de perfecțiune impregnat cu amintiri prime deșlusesc în extazul ochilor mei o magie supraumană, o atingere divină pe care n-ar putea să o egaleze nici un om. Nici acum nici niciodată. Mi-am închinat sufletul unei perfecțiuni lipsită în totalitate de umanitate, mi-am pierdut interesul față de simplitatea unei vieți ce nu duce decât spre procreare și grija zilei de mâine. Am ajuns să aspir la divinitate, la deținerea unui colos perfect al dedicării față de sine și uitării oricărui alt lucru. Acel moment de perfecțiune inter-umană nu a existat niciodată, l-am visat copil fiind, dar l-am pierdut înainte să-mi dau seama că aș putea accede spre așa ceva. Mi-am îndreptat privirea spre neant și cer. Acolo, în inima mea, pe muzica lentă a sufletului meu, mintea îmi creează scenarii perfecte despre o uniune ideală între lirismul absolut al gândurilor mele și decadența treptată a inocenței omenești.

Mă dedic într-totul unei perfecțiuni inexistente în mințile celor limitați. Închid ochii și plutesc în neant. Lumea îmi aparține, este în palma mea... își continuă existența fără să știe ce se întâmplă de fapt. Eu dăinuiesc peste timp și prin secundele covârșitoare mă strecor spre infinitate. Acolo este perfecțiunea mea!

Veșnicia timpului pierdut

Din cuvinte și crâmpeie de veșnicie

Mi-am creat tabloul timpului trecut.

Cu dor, cu jale mi-am luat rămas bun

De la un suflet drag ce mi l-am pierdut..

Acolo-n zări, în depărtare

Suferința, dorul se vor regăsi negreșit,

Acolo, bunul meu domn, te voi aștepta răbdătoare

și nu-i voi permite timpului să te uit.

Îmi voi închide ochii și-n veci te voi regăsi:

Același om blând ce a cucerit inima mea rece,

Cu aceeași mângâiere ușoară mă vei alina

Iar eu mă voi pierde-n veșnicia timpului ce trece.

Baladă

A trecut timp, nici nu știu cât

Va trece poate încă pe atât

Iar eu ascunsă după perdelele trecutului

Nu te voi scoate-n veci din amintirea sufletului...

Mă plimb prin zeci de amintiri ușor

și te iau de mână când dorm...

De drag, de dor, de tot ce-a fost

Mi-am păstrat un trecut la care mă tot întorc.

De vină-s serile târzii care-mi amintesc de tine

Și diminețile deosebit de senine,

Toate acele discuții fără vreun sens anume

Care acum sunt nouă  postume.

Oricât ar trece timpul peste mine

Eu aici în veci voi rămâne

Te voi aștepta, te voi chema-n poezii

Printre cuvinte mereu mi te voi aminti!